18 iulie

Primele semne despre ce avea să urmeze au apărut de dimineaţă. La checkout (trebuia făcut până-n 10, prima „bucurie”) am întrebat dacă pot lăsa bagajul la ei, având avionul abia seara. Nu. Că locul de bagaje e antamat pentru cei care aşteaptă să ia în primire camera. Mda. Pot să-l las la fereastră pe propria răspundere, sau la gară.

Bineee… mă duc la micul dejun chiar la bufetul hostelului (65 de coroane, 9 EUR, ieftin în ţara asta), şi mă leg imediat la internet – am descoperit că Planeta S avea dreptate – pentru internet wireless plăteşti 30kr/oră, dar dacă ai cablu şi găseşti o priză care să meargă, e moka. Aşa că am adus cablu de net, şi a mers.
Ce am uitat însă să aduc e cablu USB de transfer al pozelor. Am zis că merge prin Sdreaderul de la calculator, dar nu. S-a stricat încă de la Berlin, nu mai citea cardul. Am tot amânat cumpărarea unui cablu, sperând că totuşi l-am luat, dar nu. Şi acum când îmi trebuia, nu-l aveam. Am încercat să intru în Linux, poate acolo îl citeşte, dar aşi, am uitat parola, şi tot micul dejun am încercat s-o ghicesc, fără succes.

Niervos, am împachetat şi am plecat la gară, cu tot calabalâcul. Noroc că ploaia matinală se mai domolise. Sistemul cu lăsat bagajul la gară e automatizat, foarte bun. Alegi boxa, bagi bagajul, închizi, pe ecran apare numărul, bagi banu’, primeşti cip, gata.

Boon. Primul (şi singurul) obiectiv pe azi, Tivoli. Toată lumea merge la Tivoli, hai să vedem ce-o fi aşa grozav.

Am ieşit repede. E un parc de distractii, e drept, în mijlocul oraşului, dar cam cu aceleaşi „distracţii” ca peste tot, rollercoaster, dătător peste cap, aruncător în sus, plus bonus acest carusel dement.

Chestiuni care să-mi placă mie nu aveau (chestii care să NU te dea peste cap, care să fie la nivelul solului, indiferent de viteză) nu aveau, aşa că – am plecat. Unde altundeva decât la Nyhavn. Aşa, de larevedere.

Am zis la revedere,

şi-am purces spre Turnul Rotund, să mă mai urc o dată sus. Plănuisem să ajung la muzeul national, dar istoria vikingilor o văzusem la Roskilde, şi mai bine am stat o oră uitându-mă la casele astea

şi încercând să înmagazinez în suflet din căldura, culoarea şi veselia lor provizii pentru cât mai mult timp (cât m-a ţinut, se va vedea).

În drum spre turnul rotund, trec pe lângă ceva nedefinit care cânta. Mă întorc după ce am trecut, stil tom şi geri, şi îl văd. Şi îl aud. Ascultaţi-l

Cânta divin.

Dacă însă aţi văzut filmuleţul, poate aţi observat semnul „please ask for photo” chiar la început, în dreapta jos. Ei bine, eu nu l-am observat. L-am zărit abia la sfârşitul filmului, sfârşit grăbit de altfel de acest fapt. Pianistul observase că filmez chiar când am închis aparatul. Cu o figură foarte enervată, îmi arată semnul şi zice ceva de genul
„crezi că semnul ăla e pus degeaba acolo?”
„abia acum l-am văzut, de-aia m-am şi oprit”
Dar el deja se ambala: „Nu ti-e rusine?”
Eu, un pic iritat de tonul lui, repet – „acum l-am văzut, m-am oprit” (între timp mă pregăteam să scot monede să-i pun în cutiuţă).
El continua să afurisească, „ce, crezi că aici e TeVe?”, şi altele, nici nu mai ştiu ce zicea, cu ou şi cu oţet. M-am enervat şi, cu un gest emfatic, am deturnat în ultima clipă monedele din drumul spre cutia lui, cu un „ştii ceva?” plin de ţâfnă.
„Ceeee, ai vrut să-mi dai bani şi acum nu-mi mai dai?”
„Pentru că eşti rude (=nepoliticos, bădăran, mitocan)”
„Cee, crezi că-i vorba de bani? Am mai mulţi bani decât vei avea tu vreodată (se ridicase cocoş, striga). Mă p*ş pe banii tăi! (în original, „i dont give a f**k about you money”)
„Mă p*ş pe muzica ta!” (în original, „i dont give a f**k about your music”)
Clocoteam. A continuat să urle, dar nu mai ştiu ce, nu vedeam pe nimeni în jur, doar un blur maro în faţa ochilor, în jurul figurii lui (nu ştiu de ce maro, se presupune că „vezi roşu”, dar era un blur maro), dinţii mi se încleştaseră, n-am mai fost în stare să articulez nimic, l-am auzit ca prin vacarm zicând ceva de genul „go, just go”, adică „pleacă” – atunci i-am ridicat degetul mijlociu cu un gest aproape tacticos în faţa nasului, l-am ţinut vreo 2 secunde, să-l vadă toată strada, am făcut aproape literalmente stânga-mprejur şi am plecat.

A continuat să-şi strige dezgustul la cer în spatele meu, filosofând despre bani şi soare-răsare. Staaaai aşaaa, mi-am zis, dar de ce să plec, să ne distrăm un pic. M-am întors spre el, filmându-l cum vorbea cu o trecătoare:

La început m-a ignorat, dar apoi s-a enervat, a dat un mic ocol, ca un cocoş gata să sară, şi s-a apropiat ameninţător. La care am făcut iute stânga-mprejur, menţinând distanţa. Mi-a strigat, din spate, „ce, crezi că eşti tare, că ai cameră?” (so you think you’re tough?”

M-am întors şi, tot fără un cuvânt, i-am ridicat palma stângă în sus, ostentativ, cu dosul spre el. Nu ştiu exact ce am vrut să exprim cu acest gest. Cred că nici el, că a făcut o faţă confuză. Cred că totuşi a înţeles din priviri gândurile „de bine”.

Abia atunci am plecat de tot. Desigur, pe drumul spre turnul rotund, şi pe turn în sus, mi-au venit în cap tot felul de replici deştepte pe care i le puteam servi. Ca de obicei, prea târziu. Rememorând, s-ar putea ca balanţa să fi fost înclinată într-un mod foarte simplu – când i-am zis „abia acum am observat semnul”, NU am zis şi „îmi cer scuze”. Poate pentru că nu simţeam nevoia să-mi cer scuze – ce-i cu fiţele astea, cânţi pe stradă, ai puşculiţă pentru monede, da’ faci pe mironosiţa la pozat sau filmat? Odată ce eşti pe stradă, fă bine şi aşteaptă-te să fii filmat! Ete mă la el.

Puteam să-i spun toate astea pe un ton calm, eventual precedate de un zâmbitor „amice, eşti idiot”. În schimb, am răspuns la agresivitate cu agresivitate. Nu suport oamenii agresivi fără motiv întemeiat – şi nu mi s-a părut că are un motiv întemeiat.

Probabil că dacă-mi ceream scuze sau băteam în retragere, incidentul nu s-ar fi desfăşurat aşa. Pe de altă parte, poate a fost mai bine aşa. Vorba înţeleaptă a lui T., bună şi câte o rupere de nori câteodată. Se mai descarcă din energiile negative acumulate, se face mai senin dup-aia. De obicei, în viaţă conflictele apar (cel mai des) cu oameni dragi, cu familia, prieteni, sau la servici, oameni cu care vii des în contact, sau unde investeşti bagaj emoţional. Şi asta te apasă, lasă răni, te macină, sunt greu de vindecat, de „făcut la loc”.
Şi-atunci nu e mai bine să te descarci pe un necunoscut care te enervează punctual? N-aveţi nici o treabă, vă vedeţi mai departe de viaţă liniştiţi, fără ca mica sfadă să lase urmări pe termen lung.

Aşa că mă p*ş pe muzica ta, băi Yule! Cu bucurie, pentru că asta nu-mi va altera viaţa pe termen lung, şi nici ţie.

(apoi am verificat pe net si am vazut ca Yul ăsta e un muzician de o oarecare notorietate, a facut si filme… poa’ sa fie.)

…

A durat ceva până să se absoarbă adrenalina. M-am liniştit de tot abia în piaţă, când i-am văzut pe Steelhammers, un fel de Sistem / Sensor al lor.

Cântă la butoaie şi nişte ligheane ciudate, plus tobe – sună bine:

Era o imagine faină, cu formaţia colorată înconjurată de multă lume,

care lume, mă rog, probabil era cu ochii mai mult aici

dar savurau şi muzica :P.

Ceea ce am făcut şi eu, dar încet-încet venea timpul plecării. Înainte să plec la aeroport, am zis să mănânc. Am văzut o ofertă de bufet pe sistem „mănânci cât poţi cu 89 de coroane”. Suna bine, mâncare arăbească, mă duc.
Mă aşez chiar lângă masa unde mânca, singură, o domnişoară drăguţă, cu un fel de turban, model „şic”, pe cap.
În timp ce mâncam liniştit, îmi dau brusc seama că ospătarul era lângă mine, foarte aproape de ea, şi îi vorbea pe un ton destul de răstit. La început am crezut că nu văd bine. Ea nu răspundea, parcă nici nu-l auzea. La care el – „hei, alo, se-aude?” – nimic. Enervat, pleacă şi-i zice ceva altui chelner.
După o vreme, fata pleacă la baie. Eu mă duc să-mi iau felul 2; când mă întorc, alt chelner tocmai curăţa totul de pe masa ei şi lăsa nota. Hmm… mi se păruse că mai avea de mâncare. Mă rog… vine de la baie, vede, se duce direct la bufet, să-şi mai ia de mâncare. Chelnerul îi spune ceva pe ton tranşant, ea dă să-l ocolească să-şi pună de mâncare, el o prinde de mână, n-o lasă! Are loc un nou schimb de replici, la care ea se întoarce, tot tăcută, la masă, îşi ia poşeta, şi…

Şi aici intră în acţiune eroul povestirii, vajnicul călător şi agresor de pianişti – păi, cum să laşi o domniţă la ananghie? Ce face eroul nostru într-o atare situaţie de extremă urgenţă? Păi, nu va acţiona el, mânat de adrenalina precedentei altercaţii, şi o va întreba – „domnişoară, s-a întâmplat ceva? Vă pot fi de ajutor? Ce au oamenii aceştia cu dv.? Să mă iau de ei?” şi apoi se va lua de ei, care îi vor spune să nu se bage în lucruri care nu-l privesc, dar el nu şi nu, că nu se poate să vă purtaţi aşa cu ea, să vă cereţi scuze!” – care va face ca lucrurile să degenereze, chelnării să cheme ajutoare, să ameninţe cu evacuarea… nu aşa se comportă un erou adevărat?

Poate unul adevărat, nu şi „eroul” nostru, dintre ghilimelele lui. El va pune privirea cât mai în pământ, prefăcându-se că tot ce se petrece în jurul lui face parte dintr-un univers paralel, cu care n-are deci nici un punct de intersecţie, şi va răsufla uşurat când totul se va fi terminat, doar cu un uşor regret că n-a aflat despre ce era vorba de fapt (totul a fost pe un ton scăzut, în rest chelnării glumind tare cu ceilalţi oaspeţi, printre picături). Nu, că un conflict pe zi (pe deceniu), ajunge. Hai, la aeroport, să scriem aceste până să plece airoplanul către următoarea destinaţie. E timpul să ascultăm din nou Chemarea Nordului.