21 iulie

Excursia în Groenlanda a fost „ultraturistică”. Dar chiar şi aşa, a avut momentele ei memorabile.

Avionul pleca la 10 de la aeroportul local (pentru interesaţi, e o excursie de câteva ore, cu Icelandair, plecare de la aeroportul Reykjavik Domestic la 10, ajuns tot la 10 în Kulusuk, că sunt 2 ore diferenţă de fus orar, şi zborul durează 2 ore), stat acolo până la 1:30 ora locală, după care, înapoi).

Iniţial voiam să merg pe jos la aeroport, erau vreo 20 de minute de mers. Dar ploua, mărunt şi rece, aşa că am zis să iau autobuzul. Aveam autobuzul 15 dintr-o staţie la 5 min distanţă. Stresul era că nu mai ştiam dacă-mi zisese să ajung cu o oră înainte, sau cu două. Eh, speram că cu o oră. Autobuzul venea la 8:47, la fix. Mă duc, iau bilet de la şofer, şi înainte să urc îl întreb, într-o doară: a câta staţie e aeroportul? Face o faţă stresată (raritate la un islandez, în afară de vikingul nebun de la pensiune) şi îmi zice precipitat că nu merge la aeroport. Zice – du-te în cealaltă staţie. Fug repede, mai era o staţie după colţ, o văzusem, dar nu ştiam că ŞI acolo opreşte autobuzul 15, iar doamna adormită de la ghişeu (tip doamnă de la ghişeu din românia, doar că mai prietenoasă) nu catadicsise să-mi spună DE LA CARE staţie să iau autobuzu. Ei, şi ăsta plecase la 8:46. Of. Noroc că văzusem o staţie de taxiuri mai încolo mai devreme, şi chiar mă gândisem, dacă merge ceva strâmb cu autobuzul, bine că pot lua taxi. Ceea ce am şi făcut, am ajuns la 9 fix, şi trebuia într-adevăr să fiu cu o oră înainte, deci bine.
Răsuflare uşurată.

Aveam emoţii că auzisem că o să fie un avion mic. Într-adevăr, era mai mic, dar nu foarte, de vreo 50 de locuri, cu elice

dar foarte stabil. Călătoria a decurs fără incidente, desigur am dormit, şi m-am trezit abia când începuse să se vadă destinaţia.

Prima impresie vizuală la ieşirea din aeroport a fost cea a ceţii de pe munţi

şi a frigului de-afară – deşi e aproape la aceeaşi latitudine cu Reykjavik, la Kulusuk e semnificativ mai frig – erau vreo 5 grade.

Ne-am întâlnit cu ghizii, un islandez la vreo 45 de ani, înalt, bonom şi cu un aer plictisit, şi un tânăr neamţ, o idee mai energetic şi entuziast. Islandezul cică era profesor şi patron de şcoală privată, plus ghid turistic prin Islanda, şi un prieten de-al lui îl rugase să facă şi turul ăsta de câteva ori. S-a văzut, că ne vorbea cam din cărţi, chiar menţiona despre “o carte pe care o citesc despre Groenlanda” (nu putea să mintă, poate nu-şi dădea seama ce mesaj de neprofesionalitate transmite dacă tot ce ştie e “din cărţi”, da’ poate nici nu-l interesa), la câteva întrebări a răspuns tot din cărţi, sau pur şi simplu a aburit, dat la plesneală, de vreo 2 ori fiind corectat timid de neamţ. Băiatul era din Füssen (mesaj subliminal: Fussa), era a doua vară în Groenlanda, locuia în sat şi ştia mult mai multe kestii. Dar rolul lui era doar să “adune turiştii” ca pe oi, când aveau grupuri mai mari. N-a fost cazul azi, că eram doar 2 suedeji, 2 poloneji şi eu.

Am mers pe jos până la hotel Kulusuk

hotel de 3 stele, parcă, cu toate facilităţile. Cea mai faină chestie aflată a fost despre punga cu apă

pe care o pun la intrare. Vara sunt hoarde nestăvilite de ţânţari, şi dacă pui punga cu apă, ei se văd în oglindă, mult mai MARI, se sperie şi fug :D. De reţinut.

Următoarea haltă a fost la un cimitir, despre care islandezul ne-a povestit, rar, vreo 5 minute. Neinteresant. Am urcat în sfârşit dealul, şi în zare s-a văzut satul.

În Kulusuk trăiesc vreo 300 de inuiţi (ei nu-şi zic “eschimoşi”). În drum spre sat, după o porţiune cu zăpadă, am văzut o sanie pentru transport trasă de câini.

Inuiţii trăiesc într-un amestec de epocă de piatră cu secol 21. Sunt o comunitate de vânători, şi asta fac de mii de ani – vânează pentru a trăi Nu produc nimic în afară de câteva, puţine, suveniruri, nu exportă, sunt o comunitate subzistentă. Doar că nu mai vânează cu harpon cu vârf de corn de ren, ci de fier, şi kayakul nu mai e din piele de focă, ci ca cele din imaginea de mai jos.

Peisajul se menţinea înceţoşat în larg, deşi pe alocuri însorit pe mal.

Şi-am ajuns în sat. Primul drum, la magazinul cooperativ, un fel de mic supermarket, care era lângă poştă.

Cred că ne-a dus doar ca să vedem că există, şi că se vând puşti la supermarket – deh, societate de vânători.
Apoi, vira la magazinul cu suveniruri, într-o baracă, puţine mărfuri, nişte îmbrăcăminte din blană, ornamente din oase de diverse animale, de la ren şi focă la urs polarizat.

Şi a propos de urs polarizat, tocmai împuşcaseră unul. Eu am crezut că-i poveste pentru turişti, dar ne-a dus să-i vedem pielea pe băţ.

Cică au o cotă de 20 pe an, ăsta e numărul 21, dar au avut voie să-l puşte pentru că venise la 50m de sat, caz în care se consideră legitimă apărare (ursul polar şi tigrul, din câte ştiu, sunt singurele animale care consideră omul un aliment ca oricare altul).
Tot acolo la casa respectivă (sau era măcelăria?) am mai văzut nişte osânză de focă,

şi o piele de focă la curăţat,

ambele folosite între altele la făcut kayace, după cum vom vedea mai târziu.

Am intrat în biserică,

pentru o scurtă prezentare a ghidului islandez, unde a început din nou să ne povestească din cărţi. Am reţinut că Groenlanda are o populaţie de 56000 de oameni (!! – Islanda mi s-a părut brusc dens populată), e sub regim danez de când îi hău’ şi părău’, adică de când au descoperit-o vikingii pe la anul 1000 – doar că cu intermitenţe, decenii întregi în care lumea uita pur şi simplu de existenţa ei. Populaţia indigenă a fost aproape exterminată, dar nu cu sabia sau puşca, ci cu boala. Eschimoşii nu rezistau la boli simple ale “omului alb”, gen gripă, vărsat de vânt, mai ştiu io ce. Cică abia prin anii 1970 s-a stabilizat situaţia şi au început să învingă boala!! Au rămas însă foarte, foarte puţini… Pe cea mai mare insulă din lume trăiesc mai puţini oameni decât în Mediaş.

Următorul “punct de atracţie” în program a fost dansatorul cu tobă, “drum dancer”.

Mie mi s-a părut puţin penibilă situaţia, cum a venit omul în faţa noastră ca pe scenă şi ne-a cântat, bătut şi dansat pe limba lui, aşa:

Atmosfera s-a mai destins puţin când au apărut copiii,

care păreau că ştiu părţi din cântece, şi au urmărit cu mare atenţie spectacolul

– înseamnă că moşul nu a cântat chiar prostii.

Apoi imediat, următorul spectacol, “kayak show”. “Kayak” şi “hanorak”, a propos, sunt cuvinte originare din limba inuită.

Un nene a mers pe apă şi ne-a arătat cum se manevrează un kayak din piele de focă, lipit şi întărit cu osânză de focă. Vânau şi balene cu kayacele astea, ieşeau mulţi, şi le prindeau până la urmă. Cu harpoanele. Uăi.

Apoi a urmat partea care mie mi-a plăcut cel mai mult. Mi-a plăcut şi la inuiţi, doar că dincoace nu mai aveam sentimentul stânjenitor de “ultraturist”. Pentru că am mers înapoi la aeroport cu barca. Printre gheţari.

Ca şi la cascade, la gheţari pot să mă uit minute în şir fără să mă plictisesc. Sunt de o eleganţă pe care nu mi-am putut-o închipui din poze.

Iar culorile, turcoazul acela reflectat din apă

m-a lăsat mut.

Cu părere de rău am ajuns la mal, unde am găsit urme ale trecerii omului.

Ale soldatului, că cică sunt rămăşiţe după baza americană care a funcţionat aici până înanii ’90, şi care a contribuit la dezvoltarea, şi după cum se vede şi la poluarea locului. Ei au construit de altfel şi micul aeroport din Kulusuk.

În Groenlnda nu sunt străzi, de la un sat la altul se circula cu elicopterul sau cu barca. Chiar avionul nostru a aşteptat după un elicopter care nu putea decola dintr-un sat învecinat din cauza ceţii. Ne tot anunţau “următoarele ştiri despre situaţie, la 11. apoi la 12. Şi tot aşa, până pe la 4, când am plecat. Între timp, am mai tras nişte poze pe-afară

Un lucru care m-a frapat e lipsa totală a “harrassmentului” pentru turişti. Oamenii din satul ăsta sunt săraci lipiţi pământului, trăiesc într-un mediu economic primitiv – vânează pentru a trăi. Bani puţini, din suveniruri, atât, şi din micul program turistic, poate vreo 3 oameni să capete ceva. Dar n-am văzut pe unul să se apropie de noi în scop “comercial”. La intrarea în sat era un grup de bărbaţi care beau în cinstea cuiva, cred că erau un pic veseli, ne-au invitat să bem cu ei, sau să le facem poze. Atât. Asta a fost singura interacţiune. În rest, ne dădeau bună ziua ospitalier, în daneză, ici-colo un “welcome to Gronland”, şi atât. Fetiţele acelea au venit să vadă cântecul vraciului, după care au plecat cum au venit, pe nesimţite. Nu tu “nenea dă-mi o mie de lei”, nici măcar “nenea nenea fă-mi o poză, acum dă-mi 5000.”

Respect.

Şi încă ceva – a propos de încălzirea globală, pe acolo circulă teoria “răcirii locale”. Dacă se vor topi mai mult gheţurile (şi se topesc accelerat), se presupune că Groenlanda şi Islanda vor deveni mai… reci, pentru că marea va fi mai rece, de la gheaţa respectivă. Mai ales Islanda va fi afectată, că ei sunt încălziţi de Gulf Stream, curentul cald din golful Mexic, care face temperaturile iarna suportabile în Islanda (şi în tot Vestul Europei, de altfel). Se zice că acest curent imens e deja MUUULT mai subiţre.
Până una alta, 2 urşi polari au trecut, de foame, marea dintre Groenlanda şi Islanda, cale de 300km. Ei, teoretic, se zice că înoată doar vreo 150km. Au fost împuşcaţi, că n-au cu ce se hrăni în Islanda, în afară de… oameni.

Oameni şi gheţari, au fost cele mai puternice impresii din Groenlanda. Apoi, peisajul suprarealist cu ceaţa de pe mare, apa albastră ca cerul, munţii cu zăpadă. Excursia a fost de tipul “ca să zic c-am fost acolo”, foarte “artificială”, dar chiar şi aşa, fascinantă. Am venit în contact cu oameni pe care i-am văzut doar la teleenciclopedia, o lume cu totul din alt film. Islanda, un loc altfel cunoscut pentru natură, sălbăticie şi civilizaţie mai “din topor”, mi s-a părut brusc aglomerată, iar Reykjavikul “urban”. Ca să vezi ce înseamnă un alt punct de referinţă. Aflat la doar 300 de kilometri distanţă, şi în unele privinţe parcă la 300 de ani. Şi la ei, banul nu pare a avea mare legătură cu fericirea, şi nici cu bunul simţ.

O fază m-a făcut să tresar. Ghidul nostru islandez le-a adus o fotocopie după o pagină de ziar islandez, cu un articol în care se vorbeşte de Kulusuk. În poza de mai jos tocmai i-o dăduse omului care ne-a dus cu barca, probabil un fel de Ilie Moromete al satului, care era încântat. “Uite, satul nostru a apărut în ziar, şi uite, ăsta din poză sunt eu…”

…

Ne-am întors în zbor deasupra gheţarilor

pe care din păcate nu i-am văzut prea bine, din cauza ceţii atotcuprinzătoare de mare

Am zis la revedere, Groenlanda. Şi baftă.