Până m-am cazat, până m-am chinuit să parchez (un francez dobitoc parcase extrem de la marginea locului de parcare, că abia am ieşit din maşină, asta fără să-i las lui loc să intre, a trebuit probabil să intre prin dreapta), a început să se lase seara peste port.

Am ales hotelul ăsta în detrimentul hostelului din vârful dealului, gândindu-mă că ajung târziu, iar până la hostel nu circulă autobuzele noaptea; în plus voiam ceva mai aproape de centru.

Mă rog, prea aproape de centru nu părea să fie, dat fiind că centrul era fix pe partea cealaltă, în depărtare.

Cum ajung acolo?

Întreb la recepţie, cică e un autobuz dintr-o staţie la vreo 200m de hotel. Mă duc, întreb de unde se poate lua bilete – de la tabaccheria. Nici o tabaccherie în zare, ora 10 seara… hotărăsc să merg „la negru”. Autobuzul trebuia să vină la 10 şi 5… Era vreo 10 fără 5… stau… pe la 10 şi 3 mă plictisesc, zic – adică cum, mă face pe mine un kilometru jumate? Ia s-o iau eu pe jos. Scap şi de angoasa mersului la negru, şi de hoţii (români sau nu) din autobuz. Şi-o pornesc în pas întins. N-am ajuns la gara de bărci

când autobuzul m-a depăşit. Eh. Mi-am continuat drumul neabătut, pe sub autostrada suspendată, prin nişte zone dubioase şi întunecate, dar n-a durat mai mult de 15 minute până am dat peste corabie –

semn că portul vechi nu putea fi departe.

Şi într-adevăr, acvariul era un pic mai încolo.

După acvariu, simultan mi-au atras atenţia 2 kestii – această construcţie modernistă

şi această clădire clasică, pictată de la caldarâm la acoperiş.

Am stat un pic la mal, încercând să-mi dau seama ce o fi asta

după care, nedându-mi seama, am zis să fac cale-ntoarsă prin centrul vechi. Zis şi făcut, în sus pe strada principală

spre dom.

Clasic, în alb şi negru, frumos. După o scurtă admiraţie, mai departe pe supt coloane

în piaţa centrală, acum goală, doar cu câţiva turişti întârziaţi.

Mi-era foame. Aş fi putut să iau un burger în port, sau chiar lângă dom erau ceva fastfuduri turceşti deschise, dar am zis nu, să iau ceva italian, or mai fi restaurante deschise, snackuri, ceva.

Nu.

Totul pustiu, lumea strângea tot, închidea, la culcare. Era abia 11. Până la urmă am găsit un restaurant nostim pe o stradă laterală, „Sciuscia e Sciorbî”. I-am rugat să-mi facă ceva rapid să iau cu mine, gândindu-mă să mănânc acasă; foarte amabil, chelnerul mi-a zis că de obicei nu fac pentru portare via, dar că mă rezolvă, o pizzata e bună? Bună.

La sfârşit l-am întrebat ce înseamnă numele restaurantului, am crezut că are de-a face cu ciorba. Nu, în dialectul local „sciuscia e sciorbî” înseamnă „suflă şi soarbe”.

Amusat, mi-am luat pizzata şi-am plecat; mirosea aşa de bine, caldă, încât am hotărât brusc că e păcat s-o duc până la hotel, mai bine o mănânc pe loc. Zis şi făcut. Înapoi în piaţa mare,

unde m-am aşezat pe un pilon de sub statuia lui Garibaldi şi, cu mare greu dată fiind lipsa de tacâmuri, am devorat pizzata ca un boschetar. Extraordinar de bună, un deliciu. Dacă mergeţi în Genova, întrebaţi de Sciuscia e Sciorbî.

În cu totul altă dispoziţie am luat-o în gios pe Via Garibaldi,

o stradă lată şi impunătoare,

întrebându-mă ce-o fi clădirea asta roşie?

Era Palazzo Rosso, deh. Dar asta am aflat abia a doua zi. Adică în alt episod.