Oare toate formaţiile „de deschidere” sună aşa rău? Vocea se auzea foarte prost, toba foarte tare… Gălăgie. Altfel, formaţia pare a suna melodios. Un fel de Vank, plus violoncel, şi voce parca mai „comună”.

Am văzut la intrare afiş mare cu „artiştii nu permit înregistrare şi poze (parcă), iar la deschidere era încă luminat pe gang şi mişunau stewarzii, asa ca n-am scos aparatu’. Păstrez pentru o ocazie care să merite riscul.

Ăştia tocmai cântă un cover, „all the lonely people”. Slab.

Auzi, ştii ceva, ia să-i filmez totuşi.

Au zis cum îi cheamă, de vreo 2 ori, dar n-am înţeles. Later edit: Outside Royalty.
Interacţiunea cu publicul, modestă. „Salut, noi sntem cutare, din Londra, dar membrii sunt de peste tot, America, Paris. Par „sărăcuţi”, bucuroşi că se pot prezenta, dar fără pretenţii. E drept, şi sala e destul de dezolantă, plină cam jumate jos pe podea, şi tribunele pe jumătate goale. În spatele meu nu mai e nimeni! „Mulţumim că ne-aţi ascultat, urmează Cranberries!” „Yee.” Urmează peste juma’ de oră, timp în care citesc feeduri pe telefon.

…

Cranberries sună, cum era de aşteptat, mult mai bine, dar parcă nu perfect. The Killers au sunat mai bine.
Sala, care nu s-a umplut nici pe departe, nu mi se pare ca li se potriveste. Mi se pare că au videoclipuri mult mai „gândite” şi mai „artistice” decât ce fac în concert. Dolores O’Riordan are un joc de scenă destul de dezlânat, iar ghitariştii snt imobili de-a dreptu’. I-as vedea intr-un loc mai mic, club, unplugged, unde Dolores să nu trebuiască să se mişte, sau… la televizor.

Sper ca în România sa aibă un public mai entuziast, e o generaţie intreaga care a(m) crescut cu ei – voi, mergeţi la concert, mergeţi cu prieteni, Nick şi Dan, poate vă întâlniţi pe podea (nu staţi în tribună) şi cântaţi cu ei, şi pentru mine. Aici în colţul de tribună e linişte şi iphonuri filmând. Iar eu scriu aceste în timp ce Dolores zice un cântec pe care nu-l ştiu. A fost mai inainte „Just my imagination”, preferatul meu. Cică l-a scris pe când avea primul copil mic (acum are 4). N-am fost pregătit, şi n-am prins începutul specific, dar am filmat restul.

Mi s-a parut că sala n-a vibrat cu mine, şi parcă nici ei. Pentru ei o fi un cântec ca oricare altul, mie însă îmi aduce aminte de vremuri extraordinare, a time we used to play, hit the town on friday night, stayin’ in bed on till Sunday”… Or is it just my imagination?

La un moment dat mi-am dat seama că majoritatea cântecelor sunt vechi, multe din al doilea album, pe care le ştiu. Mi-am adus aminte că numele concertului e „20 de ani”, cum ar veni un tur aniversar. Îmi convine – cântecele favorite sunt din cele vechi, cele noi nu prea mă încălzesc.

Şi au mai zis, băieţii şi fata.

Jocul ăsta de lumini a fost cel mai spectaculos lucru de până atunci. Au mai urmat câteva faine,

dar per ansamblu mi s-a părut ciudat de „cuminte” showul lor. Nimic ieşit din comun, au venit, au cântat, au pus nişte faruri,

dar cam atât. M-am mirat, cu atât mai mult cu cât era St.Patrick’s Day (aveau un steag lung din baloane deasupra scenei, se vede în ultimul filmuleţ care va să vie). Dolores ne-a urat de St.P’s Day, ne-a şi zis pe scurt cine e, a mai încercat o dumă pe franţuzeşte (!), care n-a prins cine ştie ce la publicul germanofil.

În rest, subţireanu. S-a agitat, voce mai are, mogâldeaţa,

ăia din primele rânduri probabil s-au simţit bine.

Nu ştiu de ce dar am un sentiment că în România va fi mult mai fain concertul. Mai că-mi vine să merg şi la Bucureşti :). Aş fi cu prieteni, şi ar face o mare diferenţă. Cred că ar fi mai aproape de atmosfera care s-a încălzit şi aici, în sfârşit:

Păcat că a fost ultima melodie :(.
Cum m-am obişnuit, sala s-a golit rapid,

lumea a mers în treaba ei. Am plecat, cu impresia plăcută a ultimului cântec. I somehow miss them already.