Am ieşit de la metrou şi-am dat nas în nas cu Obelixul din Place de la Concorde, lucind în soare.

De fiecare dată când văd obeliscul îmi aduc aminte că francejii lu’ ăla micu’ l-au jefuit de la egipteni. Şi deşi arată foarte frumos în Paris,

zic – să le fie ruşine.

E o zi foarte frumoasă,

dar noi plănuim s-o petrecem în majoritate înăuntru, şi anume aici.

Nu stăm mult pe gânduri şi intrăm pe sub piramidă, în hol,

unde zice Codu’ lu’ Da Vinci că se află Graalul. Mda. Lume prea multă, nu-l căutăm.

Am plănuit toată ziua pentru Louvre, aşa că o luăm sistematic, şi începem cu o… era să zic faţă cunoscută – Nike din Samotrace.

Stă într-un fel de hol,

şi zice neîncetat „just do it” (în traducere actuală, „decât fă”).

Următoarea încăpere, galeria lui Apollo, ne dă ochii peste cap – la propriu, în sus, spre tavan.

Tot uitându-mă în sus, n-am prea observat ce e pe jos. Până am văzut o armată de chineji filmând de zor porţelane.

Ce-or fi filmat cu atâta pasiune, nu ştiu, o fi vreo kestie culturală. Na porţolane, şi de la mine.

Ieşim, aruncăm un ochi în curtea interioară,

după care intrăm într-o sală tot cu tavan interesant, dar exact la polul opus al ornamentaţiei.

Aţi auzit de Alessandro Filipepi? Da’ faţa asta vi se pare cunoscută?

Filipepi facit.

Un alt mister s-a elucidat după 13 ani: acu’ ştiu de ce se cheamă strada principală din Perugia „Corso Vanucci”. A trebuit să vin la Luvru să aflu – habar n-aveam că pe Perugino îl chema Vanucci.

Şi da, momentul mult aşteptat. Era lume multă,

dar eu mă aşteptam la şi mai multă. Am putut chiar să ne apropiem până lângă ea – poza e făcută cu camera mică, la fel ca toate celelalte, cea mare a rămas azi acasă, că am crezut că oricum nu e voie poze înăuntru. Când colo, era voie. Chiar la Mona.

Care Mona, a observat M., nu are sprâncene. Ştiaţi? Habar n-aveam. Ce ştiam e că se uită la tine oriunde ai sta, lucru pe care l-am verificat şi e adevărat.

După ce T. a cântat cântecul cu Mona Lisa lângă tablou (pe bune), am continuat, întâlnind şi alte gagici cunoscute pe parcurs. O ştiţi pe-asta?

Parcă era pe o carte de istorie. Ăla mic cu şapcă din dreapta ei cum te uiţi e Gavroche. Iar ea e Revoluţia conducând poporul. Personaj fictiv de-al lui Delacroix, se-nţelege – imposibil să fi fost vreo damă îmbrăcată aşa în fruntea armatei, ar fi tras ăia tot în bălării.

Cea mai interactivă fază a fost însă această întreprindere curajoasă a domnului din imagine,

care vrea să copieze cel tablou. Fain să-l vedem pictând live. E greu, te umple de respect.

Am ieşit din sală, nu înainte de a arunca o privire înapoi

şi a culege un parfum de odaliscă şi-o privire care iscă patemă ce vatemă

şi faşe din om neom. (cine ştie melodia, să cânte acum, în gând, meseriaşul refren).

Pe drum am dat de Trăienel al nostru, şi el pe-acolo, cu o faţă preocupată,

şi… ziceţi dacă recunoaşteţi pe cineva în poza asta.

Dar acum, ringabell?

Mona Lisa e peste tot, cred că Leonardo a avut un singur model să-i pozeze.

Văzând pugiliştii antici şi dedemulţi

mi-am adus aminte că boxează Bute, şi că boxul pare a fi fost într-adevăr la greci „nobila artă”. În zilele noastre s-a mai chicizat, din păcate. Ce-o fi făcut Bute? (later edit: knockout în repriza a 3-a).

Fata melancolică de la geam

prevestea o altă fată, probabil cea mai cunoscută, şi dintre cele mai frumoase. Deşi e cam în etate, vreo 35 să tot aibă. 35 de sute de ani. 1400 î.Hr., la Milo, în Ciclade, se făceau statui de genul ăsta.

Venuţ arată mult mai bine din faţă

decât din profil,

da’ orişicât. Stai şi te gândeşti, cum vedeau ei lumea, grecii. Şi asta nu e remarcă retorică, din următorul motiv: terminând cu grecii dedemult, am mers la egipteni. Cam în aceeaşi perioadă (după începuturi mult mai devreme), egiptenii, oameni cum ar veni nu de foarte departe, vedeau lumea cu totul altfel: dacă grecii arătau oamenii din faţă, egiptenii aveau un sistem contorsionat, cum ne-a atras atenţia T.: picioarele din profil, umerii din faţă, capul din profil şi ochiul din faţă!

Cum se poate vedea şi pe aceşti papiruşi.

Interesant. Mă-ntreb de ce.

Am trecut şi pe lângă nişte statui mari cu nişte Na’vi din Avatar

Statuile, după cum se vede, le făceau privite din faţă, „normal”, dar în cu totul alt stil faţă de greci. Oare să fi fost şi materialul de vină?

De la statui am trecut la mumii, după care am ajuns iar într-un hol pompos ornamentat,

în care erau însă nişte statui antice greceşti, care a dat impresia că n-aveau unde le pune şi le-au pus aici, un loc care ni s-a părut că nu se prea potriveşte, cu multe oglinzi, ornamente

şi aur.

Nu dădea grozav.

Pe nesimţite am ajuns de unde-am plecat, la galeriile lui Apollo,

şi ne-am îndreptat spre ieşire.

Gata, ajunge, să ieşim la piramidă.

Zis şi făcut.

Afară, soare şi frumos, cu lume la „plajă”.

Ne-am odihnit un pic – a fost foarte obositor, chiar dacă n-am făcut decât o aripă a muzeului, cea din dreapta, în stânga nici n-am ajuns. Şi n-am rezistat o zi, doar vreo 4-5 ore. Parcă e mai obositoare plimbarea prin muzee decât pe-afară. O fi de la încărcătura intelectuală suplimentară ce apasă pe umeri? :P De fapt, dacă stai să te gândeşti, o plimbare şi pe afară de 4-5 ore nu e de colo. Oare câţi kilometri om fi mers?