sâmbătă, 1 mai 2010

„Şi-acum ia-l pe Feri”, zise Jane.
„Feri? Care Feri?” (m-am prins imediat, dar încă nu vreau să cred)
„Feri Botu”.
„Jane.”
„Da.”
„E trecut de miezul nopţii”.
„…..aşa, şi?”
„Feri Botu nu circulă la ora asta.”
„A… n-am ştiut.”
„Jane…”
„Aveam de unde să ştiu?”
„Nu.”
„Mi-ai spus?”
„Nu.”
„Te-ai şi uitat la Lugano, ai văzut că nu mergem prin Como, te-ai bucurat că te scot pe-o scurtătură.”
„Da. Şi chiar azi mai dereme mă uitasem pe hartă pe calculator, văzusem că Bellagio e chiar între cele 2 braţe ale furculiţei lacului Como. Dar am uitat.”
„Şi eu ce să-ţi fac?”
„…calculează-mi o rută alternativă. Nu pe-acolo (tu eşti… că era să zic vreo două) – nu vezi că şi acolo e cu Feri?”
„Aha. Atunci tre’ s-o iei prin Como.”
„Ştiu… cât?”
„63km, 1:37h”.
„Hai.”
„Turn around, when possible”.

Şi-aşa

am ajuns la Bellagio la 2 noaptea. Pe de o parte, poate a fost mai bine, că am prins drumul de la Como la Bellagio foarte liber, de am putut merge repede şi fără risc – dacă veneam mai devreme poate era mai rău, cu mai multe maşini, faruri în ochi, drum ÎNGUSTISSIM, şi italieni nerăbdători să-mi stea la centrimetri de fundu’ maşinii (ce-aveţi frate, snteţi nebuni? că mergeţi repede, treaba voastră, da’ să staţi la 10cm în spatele meu – dacă Doamne fereşte tre’ să pun o frână? Stronzi.)

Am oprit de vreo 2 ori pe dreapta, expré ca să treacă grăbiţii în Punto-uri. Iar eu am venit liniştit, în ritmul meu, când mai repede, când mai încet. Am mai oprit să fac poză nocturnă oraşului Como,

dacă tot am trecut pe-aici, măcar să merite ocolul cât de-o poză.

două.

zece.

Noapte bună.