„Riquewihr (de unde o fi scos si numele asta anti-frantuzesc … ?) suna a ceva nordic …”

Şi mie mi-a plăcut numele ăsta, e o franţuzire cu o ortografie ciudată a nemţescului Reichenweier. E cel mai nordic dintre obiectivele noastre, şi plănuim vreo oră, căci conform lui N., e cel mai mic dintre ele.

„E si el foarte fain, ca un brad la care urci pe lujerul principal spre o poarta aflata in varf, iar in stanga si in dreapta se abat ramurile (stradutele). Outside, pe ambele parti – vii, multe vii….”

Până să ajungem noi la oraşul-brad, căutăm un loc de parcare. Nu găsim. Plin de maşini! O fi ceva festival?! ne întrebăm. Până la urmă găsim un loc pe marginea drumului, care pare a nu obtura mare lucru, chiar vizavi de un teren de joacă,

dincolo de care se întrevede ceva „medieval”.

Daaa. Intrarea aceea

dă de fapt într-un fel de barbacană,

abia apoi urmează turnul

pe sub care

intri

în oraş.

De pe partea cealaltă, turnul arată şi mai spectaculos.

Aveam să aflăm că se cheamă Dolder, de pe telefonul lui L. L. a programat o aplicaţie pentru telefoane Android, şi Gugl i-a făcut o surpriză – i-au trimis un telefon Nexus! Se pare că au trimis la o grămadă de oameni care au creat aplicaţii. Şi cu una dintre ele poţi îndrepta telefonul spre un obiectiv, prin GPS el ştie unde eşti şi îţi zice ce se află în faţă. Aşa am aflat de turnul Dolder. Tehnologia rulează.

Oraşul, cum ne şi aşteptam după numărul de maşini, e plin de oameni, pe stradă

şi la terase.

Chiar m-am mirat că aici la Tirbuşonul albastru

nu era multă lume înăuntru, nuş’ de ce.

Când i-am povestit ulterior altui N. (întâmplător cu exact aceeaşi prescurtare a numelui :)) că am fost aici, a zis – „e ca la Disneyland!” Aşa e, doar că e Disneyland de la 1414. Anul o mie patru sute paisprezece.

Nici nu ştii unde să te uiţi,

case peste case interesante

şi pe stânga,

şi pe dreapta.

Nelipsitul trenuleţ turistic verde de la Colmărean aici e alb.

La această terasă, a unei case de oaspeţi de pe la 1400 toamna

am adăstat la răcoare şi un suc. Noroc că am mers la boodha, aşa am văzut cum arată şi înăuntru.

Pe drum înapoi pe tulpina bradului (noi am parcat sus la vârf, că unde zisese N. n-am găsit loc), am fost atraşi de fabricanţii de macaroane,

care prin partea locului nu înseamnă tăiţei, ci aceste prăjituri

despre care L. ştia că sunt foarte dulci şi foarte bune. Vin în diverse arome, cu care ne-am delectat.

Pentru mine, Riquewihr a fost surpriza cea mai mare a zilei. Dată fiind şi descrierea destul de sumară a lui N., nu mă aşteptam la acest spectaculos Disneyland medieval cu nume de Middle Earth, vorba lui L., şi care pare a duce o viaţă prosper turistică liniştit şi fără griji, complet în afara conştienţei mele turistice. E plăcut să găseşti o astfel de „comoară ascunsă”, chiar dacă, judecând după numărul mare de turişti, mi-era ascunsă doar mie.

Chiar – Minas Tirith, Osgiliath, Isengard, Rivendell, Riquewihr – nu că se încadrează? A propos, aici aveţi o încercare de cartografiere a lui Middle Earth pe o geografie aproximativă antică a Europei. Uitaţi-vă după Sea or Rhun şi ce-i pe lângă…

Dar să revenim la Middle Earthul din zilele noastre, care acum e acoperit cu vii. A propos de ce zicea şi N. iată-le imediat dincolo de ultimele case:

Dar şi mai bine se văd de pe drum:

L’Alsace pour vous: