24 mai

Greifensee înseamnă „lacul grifonului”. Motivul îmi scapă – de fapt are formă de peşte.

Ştiam că se organizează un semimaraton de fugă şi pe role în jurul lui, şi mi-au zis oameni că merg cu bicicleta în jurul lui – dar ca să merg cu maşina şi apoi cu bicicleta, în halul ăla n-am ajuns. De curând mi-a zis însă R. că nu e chiar aşa departe de noi, şi gândul a încolţit: cu bicicleta până acolo, apoi în jurul lui, şi înapoi. Între 40 şi 50 de kilometri ar fi toată distracţia. Hmmm. N-am mai fost niciodată atât de mult cu bicicleta, dar – ar fi o ocazie bună de încercat. Aşa că înainte de week-endul prelungit de la sfârşitul lui Mai am hotărât: duminică în Alsacia, luni în jurul lacului. Vremea a fost de acord, aşa că luni pe la prânz am plecat. Întâi prin oraş, dar apoi, întrebând nişte tanti, am ajuns pe câmpii

şi curând s-a văzut şi lacul.

Există într-adevăr o stradă asfaltată care-l înconjoară, plină de lume ieşită la mişcare.

Dar eu am apucat cu prima ocazie pe drumul de plimbare, neasfaltat, care e mai aproape de lac, să ajung la apă. Din loc în loc snt „ştranduri” cu lume la plajă,

cu barca

sau la pescuit.

Acesta e de exemplu chiar în faţa castelului Greifensee, de fapt un fel de conac.

Mai departe în text, m-am oprit din când în când pentru câte-o poză

două,

şi – am ajuns la capăt.

Poza de mai sus e făcută dintr-un punct de observaţie din lemn, pe care urci pe nişte scări, iar domnul era absorbit de zgâriatul în lemn al numelui propriu împreună cu cel al domnişoarei. Deci nu numai la noi.

Drumul ocoleşte un pic la capăt, dar se face o intrare până la apă, pe care am urmat-o desigur, să văd capătul lacului de aproape.

Şi acolo oameni ieşiţi la grătare şi pescuit,

majoritatea vorbind limbi est-europene, între care şi româna.

Pe partea cealaltă

drumul e la fel de frumos,

şi-am oprit din nou la un ştrand mai mare cu debarcader.

Când să plec am văzut un stand de cârnaţi – hai, că merit unul.

Astfel energizat am ajuns destul de repede la celălalt capăt al lacului,

şi-am căutat să ajung unde erau oamenii aceia. Am găsit un pod mai încolo

de unde se vedea vărsarea frontal.

Pe partea cealaltă, am zăbovit vreo câteva minute în tovărăşia lor:

La vărsare era linişte

şi pace.

M-am prins deci că lacul se varsă într-un pârâu

pe malul căruia am apucat şi eu.

Simţul de orientare mi-a zis că ar trebui s-o iau la dreapta, ceea ce am şi făcut. Am trecut de biserica cu turn roşu

şi-am intrat în orăşel, am recunoscut drumul până la un punct, după care… m-am rătăcit. Enervat, am scos Lil’ Jane, care mi-a arătat că de fapt cel mai direct drum ar fi fost să ţin malul pârâului. De ciudă, m-am întors, deşi poate ar fi fost mai aproape de-acum prin oraş – dar era mult mai frumos pe malul apei. Am trecut din nou pe lângă turnul roşu

şi-am ajuns înapoi la cărare, şi nu mi-a părut rău, dată fiind priveliştea.

Pe malul apei am meeeeers şi-am meeeeers, şi până la urmă, după altă scurtă rătăcire, am ieşit la loc cunoscut. Un pic în altă parte faţă de unde mă aşteptam, da’ orişicât. În drum am dat peste acest loc amenajat pentru mountain bikeri, unde se sbânţuiau nişte copii. Am oprit să-i privesc, când au trecut pe lângă mine un tată şi-un fiu. Tatăl, într-un avânt tineresc, s-a dat peste hopuri, fiind gata-gata să cadă. Am râs în gândul meu, hehehe, eşti în căutarea tinereţii pierdute, amice. Copilul, mai înţelept, a făcut cale-ntoarsă.

Doar că… dacă tatăl poate, de ce să nu încerc şi eu? Şi m-am avântat pe traseu. Era bineînţeles să cad şi eu, în acelaşi loc – hârtoapele astea sunt mai înalte decât par. Ajuns sus, am ezitat luuung. Copiii care mai erau au făcut vreo 5 ture, în timp ce eu foloseam pozatul tacticos ca scuză pentru a trage de timp şi a-mi face curaj.

Până la urmă salvarea a venit de la un pici foarte mici, de la care am „furat” nişte meserie. Ideea e să laşi bicicleta să te ducă, să nu pui frână, că te opreşit în pantă prea de vreme – trebuie doar să ai grijă cu centrul de greutate, nici prea în faţă, să nu cazi în dinţi, nici prea în spate, să te întorci cu roţile în sus. A mers :).

Astfel am ajuns să povestesc aceste.