Neavând bilet, iată ce-am văzut din evenimentul atletic:

Fraza şi poza de mai sus ar fi fost tot conţinutul articolului, dacă nu m-ar fi acostat un domn în franceză chiar în faţa casei de bilete. „Mösiö, un billet? Loc bun, pe scaun, vedeţi atleţii bine”, zice. Mă uit – biletul părea în regulă, omul la fel. Ne tocmim, îl scot cam la 60% din preţ, oricum cam pipărat, dar… mi se puse pata să merg la atletism, mă conformai. Nu în ultimul rând, şi pentru a scrie cele ce urmează, pentru sportibus.ro.

Am avut emoţii la turnicheţi, dar scannerul de bilete a piuit împăciuitor, şi am trecut nevătămat. Evenimentul începuse (m-am dus expré mai târziu, că poate-poate intru mai uşor), tribunele pline-ochi,

dar – chiar în mijlocul unei astfel de mase compacte, câteva locuri libere pe un rând – probabil familia francezului, lipsă. M-am aşezat dar, fix în curbă,

cu privelişte frumoasă,

destul de aproape de pistă, chiar în faţa instalaţiei de săritură în înălţime băieţi,

pe care i-am tot pozat pe parcurs.

Ce nu se vedea prea bine erau cursele de viteză, tocmai pe partea cealaltă; chiar cu zoomul la maxim mai aproape de atât nu s-a putut.

Cursa de mai sus fusese a doua de 100m plat, zise crainicul, câştigată de un american cu 9:95. Fără Usain… Mi-am dat seama de un lucru – mă credeam degustător de atletism doar pentru frumuseţea sportului în sine… aiurea. Chiar şi la mine, vedetele contează, fac rating. Concret: un eveniment atletic fără Usain nu se compară cu un eveniment atletic cu Usain. Superstarul face diferenţa, indiferent de sport – îţi dai seama abia când nu e.

…

Pe lângă înălţime, ca să fie sistemul cartezian complet se desfăşura aproape de noi şi proba de lungime, fete. Elan…

zbor…

buf cu fundul în nisip.

Dar iată că se dă un start şi în faţa noastră – proba de 1500m în scaune cu rotile.

Impresionant. A câştigat elveţianul cu cască argintie, care tocmai îl depăşeşte pe neamţ, care îl priveşte.

O mică pauză cu ceva ceremonie, lucruri care de obicei mă plictisesc, cineva urmează să fie făcut membru de onoare al nuştiucărui club, blablabla, până îi zice numele: Armin Harry. Eheeei, fost recordman mondial la sută plat, cu 10:00, în anii ’50. Acum arată aşa:

Abia termină cu dom’ Harry, că urmează un punct de maxim interes: finala la 400m garduri, dame. Pe culoarul şase, atenţie,

Angela Moroşanu! Iat-o:

A plecat cel mai bine! A zis şi crainicul (care i-a pronunţat numele corect, „Angela”, nu „Anghela” cum m-aş fi aşteptat de la un neamţ),

se şi vede cum sare prima peste gard,

trece val vârtej pe lângă mine, din păcate n-are timp să-mi facă cu mâna,

că dus’-a fost.

Până la linia de sosire a depăşit-o nu numai jamaicana care a câştigat,

ci şi alte 4 atlete.

A fost singura prezenţă românească, după care a început să se lase seara, cum s-a lăsat şi peste atletismul românesc, dar nu aşa frumos.

Pe pistă, cârdul fugătorilor de 3000m obstacole.

Ciudată probă, dar spectaculoasă dacă te nimereşti fix lângă un obstacol.

Am făcut ‘j de poze în mişcare, dar nu le-oi pune pe toate aici.

Între două treceri ale alergătorilor, hop, mai sare câte unul la ştachetă, în acest caz campionul mondial, cred, un american foarte orizontal,

care însă ulterior a ieşit fără succese notabile.

Întunericul se lăsa tot mai pronunţat, şi la ferestruică (iată avantajele faptului că Letzigrundul nu e „închis”),

şi pe stadion.

De la reflectoare vine însă destulă lumină pentru a observa că nu toate aruncătoarele de suliţă sunt… deci, să zicem aşa, v-aţi fi aşteptat ca domnişoara din imagine,

văzută pe stradă, să se transforme cu lăsarea întunericului în suliţaşă? Iată dovada, s-o urmărim. Pentru a vedea pozele mai mari, daţi clic pe ele.

(mă fascinează în continuare cum se schimbă mereu peisajul apusului de soare, şi cum se văd siluetele.)

Între timp, suta plat fete, Veronica Campbell-Brown, fără drept de apel.

Vă face şi cu mâna.

Aici se vede că, datorită întunericului a trebuit să dau ISO-ul la maxim (1600, cât duce camera), pentru a putea avea un timp de expunere cât de cât, în speranţa să nu fie pozele mişcate. N-or fi mişcate, dar sunt pline de „zgomot” – am ajuns din nou la limitele aparatului. Sau a priceperii mele în a-l pune în valoare. Dacă ştie cineva cu ce setări se fac poze mai bune în condiţiile astea, rog să-mi zică şi mie.

Între timp am tot pândit suliţaşele, ca să prind o suliţă în momentul decolării. Şi am reuşit:

Chiar după această aruncare, a sărit rusul care a şi câştigat concursul la înălţime, un pletos pe care n-ai fi dat doi bani. 2:29.

Jeremy Wariner, în dreapta în verde, unul din „starurile” prezente, a profitat de absenţa învingătorului de la Beijing, suspendat pentru un motiv pe care nici nu vreau să-l amintesc, şi şi-a câştigat cursa,

dar a obosit, măi frate. Nici nu mă mir.

În timpul ăsta, noi n-am stat degeaba. În partea cealaltă se sărea la prăjină într-o veselie. Elan…

decolare…

zbor….

cădere liberă.

A câştigat o braziliancă, nume nemţesc.

La suta de metri garduri fete

a câştigat o fată din Canada pe care o văzusem şi la televizor şi mi se părea „plinuţă”. Impresia s-a păstrat şi pe viu.

Nu ştiu cum face, e tare.

Marele eveniment la cursa asta a fost însă prezenţa unei noi vedete a atletismului elveţian, care a ieşit pe un meritoriu loc 3, încurajată frenetic de crainici şi spectatori. A dat, desigur, autografe.

În timpul ăsta, în spatele ei Dwight Phillips îşi lua elan,

şi zbura peste 8m.

A câştigat, în ciuda eforturilor altor colegi, pe care poate e momentul să-i prezentăm, fiecare cu stilul lui de zbor.

O altă vedetă şi-a câştigat cursa, Allyson Felix,

sec şi profesionist. Nu mult după aceea, chiar în faţa mea, un extraterestru se apropia de o blondă.

Era prima dintre fetele de la 1500m, care au luat startul chiar în faţa mea.

Iată-le în plin fuleu. Blonda a fost „iepuroaică” – obiceiul ăsta nu prea-mi place, dar văd că a ajuns să fie de la sine înţeles.

Ha! Am mai prins o suliţaşă în plină lansare:

De data asta am urmărit şi suliţa prin aer, până la aterizare.

Ne apropiem de sfârşit. Mai e suta-zece metri garduri, cu David Oliver, neînvins pe anul în curs,

s-a prăbuşit pe pistă după ce a trecut linia de sosire, de am crezut că tot s-a împrăştiat pe jos (nici n-am pozat, că am rămas perplex). Dar s-a ridicat, şi după câţiva paşi un pic chinuiţi a făcut mai departe nestingherit turul victoriei,

asaltat efectiv de către fotografi – îmi place fotografia, dar parcă nu ca meserie. Nu aşa.

A început cursa de 5000 de metri. Văzusem cu coada ochiului pe net că e ultima cursă din program mă gândeam să plec să evit aglomeraţia de la final. Am stat pentru câteva fotografii cu spectatorii, care făceau valul „la ola”, ca la fotbal:

eeeeeeeee….

yeeeeeee!!

Iată-l surprins în tranziţia de la „eee” la „yee”:

Crainicul: „cursa de 5000m, o delicatesă pentru iubitorii de atletism” (măi să fie… gata, stau :P). „Priviţi cu ce uşurinţă aleargă, cu ce pas uşor, cu 24km/h! Extraordinar.” Într-adevăr, parcă e ceva hipnotizant în a-i privi. Fugind atât de repede, tururile trec rapid, şi valurile ne ţin ocupaţi.

Au câştigat 2 africani, nici nu ştiu de unde, un etiopian şi un kenyan, cred,

dar cel mai impresionant a fost alt amănunt: un alergător rămăsese ultimul, la distanţă mare de „pluton”. Nu se lăsa însă, dădea tot ce putea. Şi, pe la ultimele tururi, când distanţa se mărise, spectatorii au început să… facă valul şi pentru el :). A avut, cu alte cuvinte, „valul lui”.

Lucru care mi-a făcut pielea de găină. Sport pur, şi respect pentru efort.

Sub supravegherea atentă a extraterestrului

a urmat „cireaşa de pe tort”, o tradiţie a acestui eveniment atletic, ştafeta de 4x100m masculin, în afara concursului. Americanii, mari favoriţi, şi datorită tălpilor de aur.

Toţi s-au pregătit….

au schimbat….

şi-au fugit.

Americanii au câştigat, în 37 de secunde şi ceva. Bravo.

A urmat premierea câştigătorilor Diamond League – nici nu ştiusem că e ultimul eveniment din serie. Nu ştiam exact care-i faza cu Liga Diamantelor – am aflat că înlocuieşte „Golden League”, principala diferenţă fiind că o „scoate” şi în afara Europei. 2010 a fost prima ediţie.

După ce au fost premiate,

„diamantele” au luat loc în primul rând pentru a urmări ceremonia de închidere. La intrare primiserăm fiecare un breloc cu o lanternă mică şi albastră, şi iată: cu lumina stinsă, licuricii şi-au intrat în rol.

Pozele, cam tremurate, că reglasem aparatul pentru artificii şi pe întuneric nu l-am mai resetat, dar chiar şi aşa asta îmi place cum a ieşit.

La centrul terenului ridicaseră un cort cu umbre,

care se vedea frumos în combinaţie cu licuricii.

La final, bineînţeles artificii,

şi ca de multe ori în asemenea situaţii nu m-am putut hotărî ce să fac, să le admir, sau să le pozez.

Până să apuc să-mi pun întrebarea, s-au oprit.

Iar eu am încălecat pe şaua pe care o lăsasem în faţa blocului lui L.& C. în apropiere de stadion, şi v-am spus povestea aşa.