Nu-mi plac cerceii în nas, mai ales cei de tip belciug, ca la bou sau porc. Îmi provoacă o reacție de respingere estetica instinctivă, brrr. Chiar încercând să raționalizez, nu reușesc să înțeleg – mi se pare o formă stupidă de a vrea să pari mai interesant, deosebit, „atractiv” (?!).

Și mă întreb: oare cum aș reacționa dacă copilul meu ar apărea cu un astfel de accesoriu? Aș accepta oare? Aș intelege că pentru el e important, în acest moment, să poarte acel belciug? I-aș spune desigur părerea mea, dar aș reuși oare să mă abțin de la a încerca mereu să-l fac să renunțe, cu riscul de a tensiona atmosfera? Nu știu. Greu e să crești un copil responsabil.

Să zicem ca mie îmi place părul vopsit verde. Mi se pare cool, mă face mai interesant, îmi stă bine, mă face să mă simt bine. În același timp, știu că părinții mei nu suportă părul vopsit verde, că îl consideră… un mod stupid de a vrea să pari mai interesant. Și ca atare incearcă neîncetat să mă convingă, mai mult sau mai puțin vehement, să renunț. Faptul că eu le spun că e doar „o faza”, să văd cum îmi stă, și o să mă dezvopsesc la un moment dat, pare să nu conteze, ei vor schimbarea acum. Văd că acest lucru îi consumă, că-și fac griji, probabil se gândesc „vaidemine, dacă a luat-o razna și rămâne așa, ce se alege de copilul ăsta? Nu va fi acceptat în societate!” – și dă-i stres și consum emoțional. Lucru care mă afectează și pe mine – lucrurile astea nu le/ne fac bine la sănătate, nici la atmosferă. Greu e sa fii copil responsabil.

Cum rezolvăm? Când e cazul ca eu, părinte, să accept (chiar dacă nu pot să înțeleg) că pentru copil acel belciug în nas e important la un anumit moment, și să-l las să-și facă damblaua – la urma urmei, ce să fac? Să-i ”interzic”? Sau să-l dădăcesc non-stop până cedează, într-o bătălie a nervilor? Mie nu-mi place deloc sa fiu dădăcit, mă încăpățânează și mai mult să nu cedez. Și ce ție nu-ți place… Și atunci, să cedez? Chiar dacă asta înseamnă, pe undeva, să privesc în față dezamăgirea că acest copil, „opera vieții mele”, n-a „ieșit” așa cum aș fi vrut eu?

Pe de altă parte, pot eu să le cer părinților sa accepte că pentru mine părul verde e important, chiar dacă știu ca ei nu înțeleg, cum nu înțeleg nici eu belciugul in nas?

„Sunt părinții mei, să mă accepte așa cum sunt”. Dar eu îi accept așa cum sunt ei?

Bun, dar daca fac totul exclusiv cum zic parintii, renunțând la orice inițiativă care nu le primește aprobarea, ce ar mai ramane din personalitatea mea? Pe de altă parte, nici să accepți toate năravurile copilului probabil că n-ar fi în regulă. Când e dovadă de înțelepciune și când de slăbiciune?

Cât de important e părul verde? Mai important decât liniștea lor? În plus, dacă au dreptate? La urma urmei, și eu snt convins că am dreptate cu belciugul, dar se pare că sunt destule alte păreri.

Cât de important e belciugul în nas? Mai important decât bucuria copilului? Pot oare să am încredere oarbă că până la urmă ”totul va fi bine”, în ciuda semnelor? E bine să am această încredere?

Pentru multe lucruri există, că ne dăm seama sau nu, o „zonă a bunului simț”, în limitele căreia năravurile se pot „negocia”. Ce te faci însă dacă belciugul, respectiv părul verde, sunt în zona de bun-simț pentru o parte și în afara ei pentru cealaltă?

Greu e să fii copil/părinte responsabil.

P.S. Belciugul și părul verde sunt exemple fictive; astfel de dileme sunt declanșate și de lucruri mai puțin ieșite din comun. Acestea fiind zise, am cunoscut în tinerețe un adolescent cu părul albastru-intens. Ce s-o fi ales de el?