„Hai, facem un skandenberg?” Ce copil n-a „făcut un scandănberg” la viaţa lui? Arm wrestling în lumea anglosaxonă. La un moment dat am auzit vag că numele vine de la ceva luptător albanez, dar prea multe nu ştiam.

Gjergj („Ghierghi”) Kastrioti a fost fiul unui şef de clan albanez care a pierdut o bătălie cu turcii conduşi de sultanul Mehmed I, pe la anul 1415. Foarte important, pentru că drept urmare, băieţii lui au fost luaţi „ostateci de lux” la Edirne, capitala imperiului otoman de atunci (Istanbulul vai nu era cucerit). Mai ştim cazuri de la noi, chiar în acea perioadă (se pare că politica asta cu ostateci nu dădea întotdeauna rezultatele aşteptate ;)). Nu ştiu dacă micul Gjergj a fost „coleg” de saray cu Vlad al nostru, dar tot ce e posibil. Ştim că Gjergj a intrat în sistemul devşirme, de copii creştini care treceau la islam şi deveneau soldaţi – renumiţii ieniceri. A luptat în câteva bătălii pentru turci, s-a distins prin curaj şi măiestrie militară atât de mult încât a fost avansat la gradul de „bey” şi a primit supranumele „Iskender„, „Alexandru” în turcă, fiind asemuit nici mai mult nici mai puţin decât cu Alexandru cel Mare al vecinilor machidoni. Arnavut Iskender-bey, „beiul Alexandru, albanezul”. Traducerea în latină a dat numele „Skanderbeg”, în albaneză Skënderbeu. Mai mult, Sultanul Murad al II-lea l-a făcut „vali” (comandant, guvernator) peste provinciile Krujë şi Dibër din centrul Albaniei de azi, pe la 1430. Avea să regrete.

Într-o zi ceţoasă de noiembrie 1443 (habar n-am dacă era ceţoasă, dar foarte probabil), Skanderbegul făcea parte dintr-o oaste otomană care-l înfrunta pe un alt cunoscut de-al nostru, John Hunyadi în istoriografia europeană, Iancu de Hunedoara în ce am învăţat eu, la Niš, în Serbia de azi. În timpul acestei bătălii, Iskender-bey împreună cu 300 de albanezi şi-au zis „bey, acum e momentul”, şi au trecut brusc în tabăra lui Iancu. După bătălie s-a întors la Krujë, a falsificat o scrisoare cum că sultanul i-ar da puteri peste cetate, a preluat controlul. Imediat a cucerit alte cetăţi mai mici, s-a dezis de islam şi s-a proclamat apărătorul albanezilor împotriva turcilor. În 1444 a format „liga de la Lezhë”, o alianţă a tutoror prinţilor albanezi, şi a început perioada cea mai glorioasă din istoria Albaniei. Au rezistat turcilor 25 de ani, timp în care Skanderbeg nu a pierdut nici o bătălie. Asta deşi în câteva rânduri în fruntea armiei turceşti s-a aflat însuşi Mehmed II El Fatih, cunoscut la noi sub numele Mohamed Cuceritorul (Constantinopolului, 1453). ‘Geaba, 2 sultani în 3 rânduri n-au reuşit să cucerească cetatea Krujë cât timp a trăit Skënderbeu. Au reuşit abia în 1478, la 10 ani după ce aceasta pierduse bătălia cu malaria.

Iar eu am vrut să văd de ce.

Drumul spre Krujë (pronunţat „krui” în albaneză, câteodată (nu-mi dau seama când) ei mănâncă ë-ul, sau „Kruja” (citit „kruia”) în „limbaj internaţional”),

n-a fost cine ştie ce interesant, poate pentru că zona e mai monotonă, de câmpie,

sau pentru că eu am moţăit inevitabil. Din goana furgonului am remarcat doar ceva centre comerciale la ieşirea din Tirana,

după care am adormit.

Kruja era capătul liniei, m-am dat jos (cu rucsac cu tot, da, am plecat cu tot calabalâcul) şi-am luat-o pe străduţa pietruită care părea a duce „spre centru”.

Şi nu după mult timp am văzut-o: cetatea Kruja se înalţă pe vârful unei stânci,

„cuib de vultur” supraveghind valea de dedesupt.

Sângele a început să circule mai rapid, inima să bată mai tare, bucuria de a „călca pe istorie” combinată cu sindromul King Kong – cum ajung sus?

Sus se ajunge pe „drumul turistic”,

cu produse artizanale nu foarte diferite de ale noastre,

azi destul de pustiu,

doar câţiva turişti rătăciţi

scoţând vânzătorii din când în când din meditaţie – sau din joaca pe telefon.

Îmi place în extra-sezon, parcă tot locul e al meu :).

Aş lua ceva de la artizanii aceştia, probabil e cel mai „exotic” loc din călătoria asta, dar nu-mi doresc să car nimic în plus. Poate la întoarcere iau ceva mic, neşte magneţ. Deocamdată, intrăm în cetate. Nenea care se vede că şade sus la intrare

nu e portarul, el vinde doar nişte cărţi de istorie – după ce ajung în curte

fără nici un fel de oprelişte, îmi dau seama că intrarea e gratuită.

Acuma, ca s-o spunem pe-aia dreaptă, mare lucru nici n-a mai rămas din odinioară falnica cetate Krujë. Intrarea, ceva ziduri, acest turn

cocoţat chiar pe vârful stâncii.

Clădirea din mijlocul complexului pare mult mai nouă,

cred că e muzezul despre care vorbea Lonely Planeta, dar până să ne ocupăm de el hai să urc totuşi până mai aproape de turn. Se vede frumos oraşul de jos,

cu multe blocuri în construcţie,

valea din care am venit.

Platoul stâncos e destul de mare, la ultimul asalt cică a fost o garnizoană de 4000 de oameni. Azi sunt doar aceste două fete

şi nişte chineji pe care i-am văzut apărând ulterior de la unul din cele 2 restaurante din curte. Hai să vedem dar ce e şi cu clădirea nouă, dacă tot am venit.