Constat plăcut surprins că drumul de la Tiranë la Shkodër a durat doar 2 ore în loc de 2 ore jum’ate cât era planificat, astfel încât ajung chiar când se întunecă.

Furgonul opreşte într-un rond mare, destul de luminat, dar cu aspect oarecum ponosit, de oraş comunist gri, în ciuda fântânii arteziene din mijloc. Sunt adormit şi mă doare gâtul în continuare, iar arhitectura urbană din jur nu are darul să mă binedispună. Hai să caut cazare – Lonely Planet recomandă un hotel de 3 stele curăţel chiar în centru, aproape de unde te lasă furgonul. Nu e lume pe trotuar, dar văd o farmacie deschisă, intru să întreb. Nişte domni în vârstă tocmai îşi iau la revedere de la un farmacist la fel de în vârstă; după ce pleacă ei dau şi eu bunăseara:

„Mirëmbrëma”
„Mirëmbrëma”
„Ju lutem, ku është hotel Kaduku?” (vă rog, unde este hotelul caduc)
Îmi răspunde în albaneză însoţită din fericire de gesturi cu mâna că trebuie doar să traversez piaţa (iese până la uşă să îmi arate), văd semnul luminos al hotelului.
„Falënderit, mirupafhsim” (mulţumesc, la revedere)

Când mă depărtez, mă întreabă din uşă ceva în albaneză. Mă întorc, dau din umeri şi zic „nuk kuptoj shqip” (nu înţeleg albaneza), zice, „which country?” şi arată spre mine. Din ce ţară?
„Romania”.

La care… i se luminează faţa. „Romania? Bucureşti!” Duce mâinile la inimă. „Very pleased to meet you, from Romania!” (sunt foarte bucuros să vă întâlnesc, din România!”)

Mi-a „căzut faţa”, şi mi-a schimbat instantaneu starea de spirit. E cea mai entuziastă reacţie la auzul numelui ţării mele pe care am văzut-o vreodată la un străin. I-am mulţumit zâmbind, am uitat de durerea în gât şi am plecat mult mai sprinten, în ciuda kilogramelor din spinare, spre hotelul Kaduku.

„Mirëmbrëma”
„Mirëmbrëma”, zice recepţionerul, un tânăr la vreo douăj’ şi-un pic de ani.
„Ju lutem, është një dhoma?” (vă rog, este o cameră?)
„You can speak english” (puteţi vorbi englezeşte), mijind un zâmbet.

Vorbeşte englezeşte foarte fluent, îl întreb unde a învăţat – la şcoală. Studiază turismul la Shkodra, îl cheamă Arjen (come Arjen Robben, zic instinctiv). Zice, „snteţi primul turist care încearcă să vorbească albaneză”. O iau ca pe un compliment.
După ce îmi dă cheile, până îmi adun rucsacii mai stăm un pic de vorbă – zice, „Akcent e din România, nu?”
„…Dda…. ?! (gura rămâne căscată a mirare)”
„Au avut un concert la Shkodra. La început au întrebat publicul – e cineva din România? Nimic. Ştie cineva româneşte? Nimic. Şi-atunci au început să cânte ‘Maia hi, maia hu’ – a fost foarte tare.”
Râd – „şi brusc au ştiut toţi româneşte ;).”
„Da :).”