În timpul povestirilor la un rachiu de nuci la Sarajevo, E. sugerase să merg la Subotica dacă am ocazia – e un oraş „art nouveau” foarte frumos, cică. M-a tentat să merg de la Novi Sad, mai era o oră, dar în direcţia cealaltă faţă de Belgrad, aşa că am renunţat – urma să se întunece, astfel încât m-am urcat în autobuzul de Belgrad. Unde am ajuns într-adevăr pe întuneric, dar era încă devreme, aşa că uitându-mă pe hartă şi văzând că e un pod peste Sava mai aproape decât îmi dădusem seama până atunci, am zis hai să vedem. Pentru mine apele „citadine” au un farmec fotografic deosebit noaptea, şi ajungând aici

evident că m-a trecut gândul să trec şi podul, să văd oraşul de pe partea cealaltă. Stând la capătul podului am avut din nou acel gând – „oare de ce o să-mi pară mai rău, dacă trec, sau dacă nu?” Era întuneric, Belgrad, pod – nu sună prea reconfortant, şi nu era. Drumul pentru pietoni era mai puţin îngust decât pare, doar când treceau tramvaiele îţi venea să te fereşti, dar nici prea în balustradă nu-ţi venea să te dai.

Mi-am luat inima-n dinţi şi am trecut. Pe măsură ce înaintam, podul părea mai lung decât de pe mal, aşa că m-am grăbit cât am putut fără să „bat la ochi”. Teamă paranoidă nejustificată – n-aveam cui să bat la ochi, că nu era nici ţipenie pe pod. M-am întâlnit doar cu un domn în loden, şi cu o doamnă, moment în care m-am liniştit – dacă dânsa trece, nu e periculos.

Am coborât pe malul celălalt, unde e un fel de parc, şi uitându-mă înapoi

spre oraş

am observat cu încântare siluetele pescarilor, profilate în lumina reflectoarelor podului.

Am luat-o într-acolo, pe aleea de lângă mal, având surpriza să găsesc o sală de sport pe o… barjă, se juca fotbal. Bravo, dom’le, lifestyle!

Dincolo de pod am început să mă opresc tot mai des să fac poze.

Se vedea oraşul vechi vizavi,

barjele şi bărcile cu restaurante reflectate în apă în partea asta.

Plus cetatea Kalemegdan, în toată splendoarea (uite că am apucat s-o văd doar noaptea).

Pe mal – nici ţipenie de om. A, ba da, e o siluetă mai în faţă. Fără să vreau mă apropii şi observ că sunt de fapt două siluete – un tată şi un copil de vreo 4 ani, mergeau de mână pe faleză, oprindu-se pentru poze din când în când (ca şi mine).

Foarte frumoasă scena cu cei doi, mi-a plăcut naturaleţea lor, încălzeau mult atmosfera într-un decor ce altfel ar fi fost cam mohorât – mai toate barjele-restaurante erau închise. Nu toate însă, am remarcat barja „Micul Prinţ” la dus, şi când m-am întors din capăt, după o scurtă discuţie cu stomacul am hotărât că gata, aici mănânc, că până trec înapoi durează prea mult. Zis şi făcut. Înăuntru părea a fi ceva petrecere, se auzea muzică, se vedeau oameni îmbrăcaţi la patru ace intrând şi ieşind – eu am ales să mănânc afară pe terasă – eram singurul. Dar, la aşa o privelişte,

chiar mă întreb de ce se înghesuiau toţi înăuntru. Poate pentru că era mai cald :). Eu eram însă îmbrăcat bine, şi am avut ce face până a venit mâncarea:

Am comandat salată tarator – spusese Lonely Planeta că e „tradiţională” încă din Macedonia, şi nu apucasem să gust, apoi o supă de peşte (deh, mâncam pe apă), iar felul doi… nu mai ştiu, parcă tot peşte. Oricum, masa plină.

Apa o adusese înainte, aşa că am avut timp de nişte reflecţii la un pahar – două. Cel din stânga e šljivovica (şlivoviţa), celebrul rachiu de prune, pe care am considerat că e momentul să-l încerc. Ca al nostru, tare şi… bun (nu-nţeleg cum pot spune oameni că „le place” aşa ceva. Da’ mă rog, nu disputandum gustibus.

Salata tarator e simplă, de castraveţi, cu ceva sos de maioneză – nu m-a dat pe spate, ba dimpotrivă. Însă priveliştea a făcut toţi banii. Aşa se vedea de la masa mea, drept înainte,

şi aşa dintr-un capăt în celălalt. Unde modul panoramic al camerei mici şi-a atins şi limitele, da’ se prinde ideea.

După mâncare n-am mai zăbovit mult, am urcat din nou pe pod

şi, de data asta am traversat parcă mai repede decât la venire, în ciuda faptului că, după oarece ezitare, am scos aparatul să fac nişte poze de pe pod, că prea se vedea frumos.

Chiar după pod era un semafor,

und mi s-a aprins un beculeţ: ia să încerc nişte poze din alea cu urme de faruri tip linii. Zis şi făcut.

M-am dus chiar în mijlocul străzii, pe un prag care semnaliza o staţie de tramvai, pentru o poză mai bifurcată.