Ies din staţia de metrou Mong Kok şi intru într-o baie de senzaţii – sunet, lumină şi culoare.

Am sentimentul că abia acum am ajuns în Asia. În Asia de tip furnicar luminos,

cum mi-o aduceam aminte din Japonia.

Ia să dau o tură pe la magazinele astea

să văd cum stă treaba cu preţurile la obiective. Primul e chiar cel care se vede mai sus, CAM2. Preţul la ce mă interesează pe mine e bun, 2070HKD, cu vreo 70 de dolari mai ieftin decât preţul de acasă. Reţin, merg mai departe, prin alte magazine, dar nici unul nu mai are un preţ aşa mic, toate se învârt pe la 2150 şi mai sus. Până la urmă, presat şi de timp, mă întorc la CAM2, parcă şi vânzătorul mi-a făcut impresie bună, vorbeşte engleza binişor. Cer să-mi arate obiectivul să-l testez puţin pe aparatul meu. Îl întreb dacă e mare diferenţă între cel cu diafragmă 1.8 (mai ieftin) şi cel de 1.4 (mai scump, dar mai luminos) – zice că cel de 1.4 e mai bun, cu ceva metal, şi e făcut în Japonia, faţă de celălalt care e făcut în China, plastic. Lucru de altfel fals, ulterior am văzut că şi 1.4le e făcut în China…

Testez obiectivul – aici portretul vânzătorului, făcut la „lumină naturală”, timp de expunere 1/100sec, deschidere 2.8,

iar aici o poză la întâmplare, la deschidere maximă de 1.4, timp de expunere 1/400sec.

Îmi place feelingul, şi cum se învârte inelul de focus (focusează fără probleme pe D50ul meu, deşi vânzătorul celălalt e de părere că nu (!)). Gata, îmi fac un şvung şi – îl iau. Nu-mi place că are un capac de plastic alb, ieftin (o fi… ţeapă?), dar hotărârea e luată. Cu obiectivul în raniţă, ies afară, unde deja se înserează, ceea ce spectaculorizează şi mai mult luminile oraşului.

Aşa că o vreme nu fac altceva decât poze, convulsiv:

E vremea să plec însă, A. a ajuns la hotel, mă aşteaptă. Aşa că fuga la metrou, destul de aglomerat,

şi într-un târziu ajung şi la hotel. A. e gata de ieşit în oraş, are un coleg de şcoală care locuieşte aici şi care a zis că să ne întâlnim. Luăm un taxi până la locul cu pricina, unde ne întâlnim cu J, un american care lucrează în China, la Shenzen, la o mare multinaţională, şi locuieşte cu soţia originară din Hong Kong, la Hong Kong. Sunt cu nişte prieteni la un restaurant „de cartier” foarte cochet, stăm un pic cu ei, povestim una-alta, apoi mai bem o bere cu J. la un bar alăturat, tot foarte plăcut, şi punem lumea la cale, cum se cuvine. E băiat fain J., şi prietenii lui, a fost o plăcere.

E duminică însă, iar ei merg la servici, aşa că ne luăm rămas-bun şi o luăm pe jos spre gara centrală, pentru a ne întâlni cu C. – a ajuns şi el şi l-a sunat pe A. de pe nu-ştim-ce-telefon. Îi zicem să ne întâlnim la Hong Kong Central, ieşirea D1, în vreo jumătate de oră. Drumul pe jos ne ia mai mult de jumătate de oră, sigur că am putea lua un taxi, dar e mai interesant să vedem şi părţile „neturistice” ale oraşului. Acum îmi pare rău că n-am făcut o poză la autostrada suspendată pe sub care mergeam (l-am amintit pe primarele Oprescu în conversaţie, şi planul lui „nebunesc” cu autostrada suspendată nu mai pare aşa nebunesc). Zona nu prezintă absolut nici un interes turistic, nu e frumoasă, e prăfuită şi anevoie de umblat, cu trotuare înguste şi schele strâmbe (!) de bambus din loc în loc. Tocmai de aceea am savurat plimbarea – ăsta e oraşul în care trăiesc oamenii „normali”.

Ajungem după vreo 45 de minute la ieşirea D1 – nici urmă de C. Stăm, ne învârtim, mergem pe la colţuri de stradă, nimic. Telefon n-are, nu putem da de el, trebuie să aşteptăm să ne sune. Ne sună într-un târziu, zice că e la ieşirea B1 – aaa, stai acolo, că venim să te luăm. Mergem la B1 (între timp cunosc staţia destul de bine) – nici urmă de C.

Iar stăm, iar ne învârtim, mai trec minute până ne sună, zice că e la Hong Kong Station, ieşirea B1.

Aaaaa, brusc mă luminează un gând-fulger – Hong Kong Station e gara, noi suntem la staţia de metrou, care NU e acelaşi lucru (un lucru pe care ar fi fost bine să-l reţin în primul episod). Hai să căutăm Hong Kong station, unde însă nu mai ştiu exact cum se ajunge, că eu am mers pe dedesupt, acum suntem deasupra. Din întrebare-n rătăcire găsim un pasaj care pare a duce în direcţia bună, şi da, îl găsim şi pe C., singur printre betoane.

Bucuroşi, mergem să depănăm revederea la o bere în cartierul Law Kai Fung, o stradă cu baruri şi hai – ne-o menţionase prietenul lui J. mai devreme.

Abia apoi am încălecat pe-o şea, că a doua zi altceva începea.