Cele mai cunoscute mâncătorii din Singapore sunt hawker center-urile, foste tarabe de pe stradă mutate de autorităţi sub un acoperiş, născându-se un fel de multi-fast-food-uri, cu multe mese şi mâncare pe alese.

Experienţa e recomandată în Singapore, dar am ratat-o, pentru că am zis să ieşim la cină cu băieţii într-un local mai „spălat”. La fast food mâncarea e foarte ieftină şi igiena, zice wikipedia, bună – dacă mai ajung pe acolo o să încerc.

Au fost complicaţii cu rezervarea, că restaurantul unde am rezervat prin telefon avea mai multe localuri, şi le-am zis la băieţi de unul, când colo era altul. Noroc că încercase să facă şi G. rezervare şi nu reuşise, aşa am intrat la idei şi am verificat. Întotdeauna e bine să verifici, altfel ieşea un haos.
Aşa am ajuns cu bine în cartierul care nu prea arăta a „China Town” (Sir Raffles despre care am mai vorbit a împărţit oraşul în cartiere pentru fiecare etnie – chinez, malay, indian, european),

unde ne-am întâlnit cu G. şi S. Pe lângă bucuria revederii unor prieteni după 6 respectiv 5 ani, cina a fost foarte interesantă şi pentru că S. şi G. au oferit perspective diferite asupra locului.

S. lucrează la o bancă aici împreună cu soţia lui (S. n-a ajuns la cină, fiind prinsă la muncă, motiv pentru care S. a plecat mai devreme să dea de mâncare bebeluşului). Îi place la Singapore, un loc potrivit să întemeiezi o familie şi să creşti copii. Un mediu foarte sigur, „occidental”, ai tot ce-ţi trebuie, doar să-ţi vezi de treabă. Foarte bine plasat în Asia, aproape de pieţele principale (China, India, Asia de Sud-Est, Indonezia) – ce vrei mai mult?

Libertate, cam asta îi lipseşte lui G. E de 7 ani în Singapore, unde a făcut facultatea, acum lucrează la o firmă de cercetări de piaţă. E… bine, zice, dar nu se simte în largul lui. Greu de precizat exact care e problema… nu neapărat amenzile mari pentru orice, de la trecut strada pe roşu – „chiar, se dau amenzile astea?” îl întreb. „Ee, aşa, din când în când, să dea exemplu.” Oamenii au drept să călătorească, dar presa nu e liberă, cenzura e în floare, nu ai voie să te strângi în grupuri mai mari de 5 (sună familiar?). Totul e bine şi frumos „oficial” vorbind, cât timp nu te apucă bâzdâcul să ai altă opinie faţă de ministrul mentor, Lee Kuan Yew. Chiar aşa se numeşte titlul, „minstru mentor”, poziţie creată special pentru el pentru a facilita tranziţia de putere către actualul prim-ministru, Lee Hsien Loong… FIUL lui. Sună familiar? Trec fiori pe şira spinării? Mie mi-au trecut.

După cină am plecat cu G să hoinărim prin oraş, ne-a propus să mergem la Clarke Quai, care s-a dovedit a fi chiar cartierul cu case colorate pe care-l văzusem de dimineaţă.

Seara e mult mai animat,

la fel de colorat

şi plin de voie-bună. E unul din cele trei cartiere de „ieşeală” principale din Singapore,

plin de expaţi (mai ales) puşi pe petrecut. Ne-am aşezat la o terasă pe malul apei

şi am continuat discuţia. Nu dă deloc senzaţia de „stat totalitar” cu care suntem obişnuiţi noi, poate de aceea ne e greu să-l înţelegem în profunzime. A. pune chiar întrebarea retorică: „ce e mai bine, o societate „democratică” precum a noastră, măcinată până în măduvă de corupţie, sau o dictatură „luminată” cum pare a fi cea din Singapore?” G. nu e foarte încântat de idee. „O societate sterilă, rigidă, inflexibilă. Acum au noroc că restul Asiei e subdezvoltat, dar dacă state „libere” vin tare din urmă – Malaezia de exemplu, atunci să vedem ce se va alege de Singapore. Dacă gratiile nu vor mai părea din aur comparativ cu vecinii, vor mai vrea oamenii să stea în colivie?”

Întrebarea a rămas deschisă. Din bar am luat-o înapoi spre faleza „mare”, cu gândul să dăm o tură până la clădirea celebră cu acoperiş în formă de barcă. Înainte de asta, G. ne-a dus la Leu („aţi văzut leul?” „ce leu?” „păi simbolul oraşului Singapore, zis şi „Lion City”.” „Nu, unde e?”)

Leul e pe malul apei. „Ăsta?”

„Nuu, asta e doar o fântână… dar unde e leul”

L-am găsit ascuns sub nişte schele, dormea somn de restaurare.

De lângă leu se vede din nou foarte frumos clădirea care ne-a hipnotizat,

„cazino”, zice G., cu o uşoară grimasă de dispreţ: „Acum 15 ani, „mentorul” a zis că în Singapore nu vor fi niciodată jocuri de noroc, că e „ochiu dracu'”. Acum şi-a schimbat vederile la 180 de grade, cum au sărit mafioţii din Las Vegas cu banu’ gros. Vrea să „încurajeze turismul”… Un localnic trebuie să plătească 200 de dolari singaporezi (un pic peste 100EUR) doar ca să intre în clădire, cică pentru a „descuraja populaţia de la activităţi imorale”. Dacă ai paşaportul de străin poţi intra moka. Nişte ipocriţi…”

Mi-ar plăcea să urc la etaj, cică e o piscină mare, restaurante… dar n-avem paşapoartele la noi. Iar pentru o plimbare pare departe rău, trebuie să ocoleşti o grămadă. Aşa că ne mulţumim cu nişte poze de pe malul cestălalt –

nu ştiu dacă încurajează turismul, dar activităţile fotografice în orice caz,

ahitectura fiind deosebit de plăcută ochiului –

meu, cel puţin.

După ce ne săturăm de pozat,

A.& A. se duc încet la culcare, asta şi pentru că din cauza ţinutei (mele) vestimentare (adică pantaloni scurţi) nu putem urca în barul de la ultimul etaj al unui hotel, unde ne-ar fi dus G. să vedem panorama. King Kong oftează, dar se resemnează. În compensaţie eu cu G. luăm un taxi şi mai dăm o tură prin oraş – îmi arată Little India, unde însă e închis mai peste tot, cartierul malay, la fel, aşa că ne întoarcem în China Town, unde ne luăm rămas bun. Cu părere de rău, că am mai avea „material” să stăm de poveşti până (şi mai) târziu în noapte, dar el dimineaţă merge la servici, iar eu la avion.