”Uite, noi mâine mergem la un picnic în deşert cu nişte prieteni, vino şi tu cu noi, dacă vrei.”
”Păi… nu vreau să vă deranjez…”
”Treaba e aşa: nu ziceam dacă nu se putea aranja – nu e nici o problemă, eşti invitat cu plăcere.”

Aşa-mi plac oamenii, dintr-o bucată.

”Vin.”

Ne-am dat întâlnire la 12 la mall-ul Dubai Marina, cel aproape de unde stau, pentru ultimele cumpărături şi plecare. C. îmi face cunoştinţă cu soţia lui M. şi micul A., un viteaz în vârstă de puţine luni.

Cumpărăm carne şi ceva legume şi o luăm din loc. Punctul de întâlnire cu trupa e la o benzinărie, unde gaşca se adună încet-încet. Până la urmă plecăm înainte, ca să ajungem înainte de ora de masă a micului A., care însă ne prinde pe la ieşirea din oraş. Oprim, şi în timp ce M. şi A. sunt ocupaţi cu activităţi culinare bebeluşeşti, eu arunc priviri în zare, iar C. vorbeşte la telefon cu restul trupei.

În zare se vede una din fabricile de prelucrat… produsele canalizării.

C. îmi povesteşte cum există o armată de TIRuri cu cisternă care transportă shit-ul de la diverse puncte de colectare la aceste fabrici. Doar că sunt prea multe camioane pentru capacitatea de procesare, stau la cozi interminabile să verse conţinutul. Cum aparţin de firme private care fac profit în funcţie de câte drumuri fac, unii mai inventivi au ales să verse conţinutul în altă parte, în barăci amenajate artizanal deasupra unor găuri care duc spre mare. Autorităţilor le-a luat mult să descopere asta, nu înţelegeau de ce se îmbolnăvesc oamenii de boli de piele pe ştrand… Au fost desfiinţate câteva barăci, dar situaţia încă nu e sub control. Brrr.

Printre poveşti, telefonul lui C. sună necontenit. Teoretic, nu el e organizatorul ”oficial”, dar e liderul ”informal” al trupei. Acest picnic este unul de ”tranziţie”, în care C. a zis că nu se mai implică la organizare, doar ajută – în ultimii câţiva ani el a fost ”sufletul” comunităţii ungureşti din Dubai, el i-a organizat la diverse evenimente, activităţi şi ieşiri în deşert, doar că sorocul plecării se apropie, trebuie să predea ştafeta. Oamenii însă, obişnuiţi cu faptul că el face şi ştie tot, nu se prea descurcă şi tot pe el îl întreabă. Îmi povesteşte amuzat cum până şi funcţionarii de la ambasada Ungariei îl sună, de exemplu în preajma alegerilor, şi îl roagă să-şi trimită gaşca la vot. ”Măi oameni buni, eu sunt cetăţean român, n-am nici o treabă cu alegerile voastre”, le zice el. ”Oh. Aha. Hmmm… auzi, da’ tu tot îi ştii pe toţi, spune-le te rog când vă vedeţi la picnic să vină la vot.”
Îmi vine în minte culmea naţionalismului – ”ungurii noştri sunt mai tari decât ai lor”. ;)

Între timp, A. a terminat păpica, plecăm mai departe. Oprim din când în când pentru nişte poze ale ”musafirului” – o reşedinţă a unui domn care ţine morţiş să arate că el scoate verdeaţă ”din piatră seacă” – în deşert, gazonul bine întreţinut e semn de bunăstare.

Următoarea oprire

e pentru o poză Animal Planet:

asezonată cu un film ilustrativ pentru simbioza dintre fauna ancestrală şi progresele tehnice ale omului modern: cămila se scarpină la un fir de telegraf:

Am intrat deja în deşertul roşu,

nu mai mergem mult şi oprim la marginea drumului.

În timp ce eu mă învârt de nişte poze,

ne ajung din urmă şi celelalte maşini. Nu e nici un semn distinctiv, nu mă mir că ceilalţi n-au ştiut unde să vină – C. însă ştie că dincolo de aceste dune

se află locul de camping.

Suntem aproape de graniţa cu emiratul Abu Dhabi, unde e voie să bei alcool, şi deci e mult mai aglomerat cu picnicari; aici e în emiratul Dubai, dar e un loc ferit, care nu se vede deloc din stradă, nu vine nimeni – nici controale, nici alţi petrecăreţi.

Într-adevăr – merită să mă urc pe o dună să fac o poză taberei pitoreşti.

În timp ce se aşează lucrurile, două dintre jeep-uri se pregătesc să se întoarcă la stradă, n-am înţeles exact de ce; C. se ocupă de foc, dar îmi face semn să mă duc şi eu cu ei. Alerg spre una dintre maşini, dar nu mai e loc, dau să mă-ntorc, dar una dintre fete îmi zice să merg eu în locul ei – dau să zic nu, dar insistă, se dă jos. Mă urc, tentaţia e prea mare, deşi îmi e puţin ruşine că i-am luat locul.

Pornim pe dune, şi nu după mult timp mustrările de conştiinţă mi se atenuează – rămânem împotmoliţi :).

Coborâm, dăm nisipul de la roată cu mâinile, încercăm pornirea – în van.

Celălalt jeep se întoarce, leagă cealaltă maşină, brummm, şi o scoate. Yeee!

Doar până la următoarea adâncitură, unde iar rămânem împotmoliţi :).

De data asta, nici celălalt jeep nu poate să ne scoată, treaba e mai serioasă. Și când treaba e serioasă, vine vremea să fie chemat C. Soseşte cu alt jeep, altă frânghie, altă tehnică, un pic de magie, şi… gata, maşina e scoasă:

”C. e un meseriaş”, zice unul din excursionişti. Aprob pozitiv.

Pornim la drum printre dune, conduşi de jeepul lui C., şi savurez fiecare moment. A. îmi spusese neapărat dacă ajung la Dubai să merg într-o excursie de dune-bashing, mers cu maşini de teren pe dune, condus agresiv, e spectaculos. Uite că n-am avut timp de excursie organizată, dar s-a nimerit să băşuim dunele cu băieţii, spontan – cu atât mai plăcut!

Mai târziu, după ce tocana

şi frigăruile

au fost gata şi consumate, mai dau o tură cu C. până la stradă să luăm o altă trupă care venise mai târziu – vor rămâne peste noapte. Atunci mi-a povestit cum a intrat acum câţiva ani într-un grup de off-road-eri, cu care plecau aproape în fiecare week-end la 4 dimineaţa, la 5 erau în deşert, băşuiau dunele până pe la 7, la 9 erau acasă servind micul dejun doamnelor care abia se trezeau. Astfel băieţii se distrau cu ale lor, neafectând viaţa de familie, şi, zice C., dunele merită fiecare trezire de dimineaţă. Îl cred.

Pe nesimţite umbrele se lungesc,

se lasă seara. Îmi dau seama că n-am făcut cine ştie ce poze – ceea ce înseamnă că m-am simţit bine şi fără. Fug totuşi sus pe o dună, la timp pentru a surprinde apusul în deşert.

În timp ce eu mă ocup de nişte modele

de nisip,

soarele se îmbracă în pijama.

Impresionant apusul în deşert, pozele nu reflectă frumuseţea văzută cu ochiul liber. Întunericul se lasă destul de repede, mai am lumină de-o poză cu o floare a deşertului,

şi apoi mă întorc în tabără.

Corturile au fost aşezate, timp pentru o narghilea, adusă de un membru expediţionar algerian.

Oamenii sunt toţi foarte prietenoşi, m-au adoptat simplu şi fără formalităţi – a fost o plăcere. Majoritatea sunt de loc din Ungaria, plus unii colegi de-ai lor ”stranieri” – Algeria, Kenya, Maroc şi… România (eu şi încă două fete din Odorheiu Secuiesc).

Cei mai mulţi vor sta peste noapte, noi plecăm, chiar la lăsarea întunericului. Înainte de a mă lăsa la mall-ul marinei, C. zice să intrăm puţin şi pe Palmier, să zic c-am fost şi aici. Insula tip palmier e complex rezidenţial,

turistic nu e cine ştie ce de văzut, dar se cheamă c-am fost.

C. şi M. mă lasă la Marina Mall, pentru ultimele cumpărături pentru mâine

şi o masă arăbească cu humus şi baba ghanouj.

Binecunoscutul drum spre casă mă duce prin portul

cu lună foarte mare deasupra blocurilor.

Aşa se mai încheie o zi memorabilă – din acelea cu activităţi spontane, neaşteptate, experienţe pentru toate simţurile şi, mai ales, noi prieteni.