Am dormit o oră în noaptea dinaintea plecării – nu știu cum se face că de fiecare dată așa ”iese”. N-am avut timp de bagaje, începute târziu… asta e. Bine că m-am trezit să prind avionul, odată înăuntru am adormit instant. Somnul a fost destul de chinuit, dar a fost. Într-un fel păcat, am călătorit alături de o ”oamă de știință” care mergea să-și vadă familia din Philadelphia, biochimisto-statisticiană, lucrează pentru FAO, foarte interesant ce face. Am povestit un pic, după care însă i-am zis – îmi pare rău, dar eu voi sucomba somnului. Și-am sucombat.

M-am trezit la lumină puternică,

și la început am crezut că nu văd bine: o țesătură complicată de lacuri,

iar la margine – oraș, cu autostrăzi și poduri! Plus o ceață extrem de spectaculoasă care se revărsa ca un tsunami dinspre mare.

Nu-mi aduceam aminte să fi învățat la geografie de o așa formă de relief pe coasta americană, dar da. Uitându-mă acum pe Google Maps, văd că era vorba de – Atlantic City, nici mai mult nici mai puțin!

Eu am aterizat însă la Philadelphia,

unde a trebuit să scot bagajul, să ”fac vama”, să dau din nou bagajul și apoi să mă îndrept somnoros spre poarte de îmbarcare spre Atlanta. De data asta nu m-au mai oprit ”din întâmplare” la controlul de bagaje, puteam să trec cu ice tea-ul cu aromă de cannabis pe care am vrut să i-l iau lui J. cadou, dar din păcate nu găsisem de cumpărat în aeroport la plecare. Și-acum zâmbesc când îmi aduc aminte ce ochi imenși și albi a făcut vameșa care l-a găsit în bagaj data trecută…