Mai devreme la castel, Gonzalo zisese că ne va spune povestea cu maurii un pic mai târziu. Momentul a venit când am ajuns la un alt punct de panoramă

înflorat,

unde ne-a adunat la poalele unui felinar

în fața unui tablou pe faianță unde e înfățișată cucerirea castelului maur de către sportugheji.

Numele ”maur” vine de la regatul numidian Maur, din nordul Marocului și al Algeriei de azi, dar termenul a fost extins de la berberii vorbitori ai dialectului arab Hasanid la toți arabii. Romanii au cucerit zona, stabilind două provincii ”Mauretania”, după care au venit arabii musulmani – la anul 700, Nordul Africii era în stăpânirea lor. În anul 711 generalul maur Tariq Ibn Ziyad a lansat campania de 8 ani care a dus la cucerirea majorității peninsulei hispanice. Au trecut și dincolo de Pirinei, dar au fost opriți de armatele francului Charles Martel (”ciocanul”) in bătălia de la Poitiers, 732. Ca prin ceață îmi aduc aminte că am învățat ceva de genul ăsta la istorie, numele Poitiers sună familiar, dar prea puțin țin minte – n-am aprofundat partea asta a istoriei europene, sau n-am învățat eu atât de sârguincios cum se credea. Noroc cu Wikipedia. E drept, pe vremea aia nu aveam gif-uri animate ca acesta de mai jos, luat de pe wikipedie, care arată grafic foarte ilustrativ dominația arabă în Spania, în timp (partea verde):

După ce s-au stabilit în Al Andalus, cum numeau ei peninsula iberică, maurii s-au… certat, teritoriul fiind organizat în califate rivale, parțial consolidate sub Califatul de Cordoba.

La puțin timp după cucerire a început ”acțiunea Reconquista”, adică recucerirea, de către mici principate din nordul peninsulei – întâi Asturia, apoi Galicia, Navarra, Portugalia, Leon, Aragon, Catalunia, Castilia – regiunile Spaniei de azi.

În Portugalia, reconquista s-a încheiat la Algarve (Al-Gharb), în Spania Regatul Granada a mai rezistat 300 de ani. Pfuai, vreau să ajung și pe la Granada-Cordoba-Sevilla, să văd rămășițele.

Dar revenind la Portugalia, un punct nodal al reconquistei a fost cucerirea castelului maur din Lisabona, în anul 1147, de către portugheji aliați cu niște cruciați nordeuropeni care adăstaseră după o furtună în Portugalia, în drum spre Ierusalim. A fost singurul succes militar notabil al celei de-a doua cruciade, altfel un eșec. Legenda cea mai cunoscută e a cavalerului Martim Moniz, care văzând că maurii vor să închidă o poartă după o ieșire la bătaie, s-a aruncat între poartă și stâlp, oamenii n-au putut închide, au venit soldați din urmă și au intrat în castel. Moniz a murit, dar castelul a fost cucerit – altfel, ar fi rezistat mult și bine, cine știe, poate până azi.

Aceasta este scena de pe faianță, și cu asta am revenit în zilele noastre. Între timp, maurii s-au dizolvat în soluții istorice, în principal una numită inchiziție, pornită în 1480 de Isabella I a Castiliei și Ferdinand II de Aragon, proaspeți creatori ai regatului Spaniei prin al lor mariaj. Inchiziția a fost în principal îndreptată asupra evreilor și musulmanilor (majoritatea localnici convertiți la islam; maurii invadatori ”originali” au fost puțini) bănuiți că s-au reconvertit doar ”de formă” și că-și urmează vechea credință în secret. Nu că ar fi avut de ales – alternativa era exilul sau killerirea.

Nu s-au convertit chiar toți deodată, a rămas o minoritate musulmană în Lisabona, care a ajuns tot mai săracă și marginalizată, locuind în cartierul Alfama.

Hopa – și aici ajungem la itinerariul turistic: Alfama e cel mai reprezentativ cartier al Lisabonei care își păstrează caracteristicile dinainte de marele cutremur din 1755 – cum ziceam în episodul trecut, islamiștii de aici nu aveau lumânări aprinse în zi de sărbătoare creștină, deci n-au luat foc, iar fiind împinși sus pe deal au scăpat și de tsunamic.

Dom’le, locuri ca acesta sunt dintre preferatele mele la vizitat: străzi pavate cubic,

case înalte,

coridoare înguste

cu scări

azi parte a traseului de downhill-mountainbiking urban extrem:

Tot aici, în completă antiteză mentală cu imaginile din filmul de mai sus, s-a născut fadoul.

Aici ne-am oprit și ne-a povestit Gonzalo despre fadou, dar despre asta mai vorbim. Apoi, pe lângă faianțe vechi

uneori atotcuprinzătoare

sau inscripții ce ar putea fi în română

am coborât

până am ajuns la catedrala Sé

și mai jos, la nivelul apei, la casa cu ținte (Casa dos Bicos) în formă de diamant,

parte dintr-o serie de clădiri interesante de lângă fosta Piață a Cepei (legumă ”exotică” în evul mediu).

Turul s-a încheiat jos

în marea Praça do Comercio,

cu o invitație de la Gonzalo să mergem în turul barurilor deseară, tot cu el. Deseară avem alte planuri, dar M&A plănuiesc să dea curs invitației săptămâna viitoare. Tot în încheiere, înainte de sesiunea de bacșiș, ne-a invitat să scriem despre compania lor pe siteurile cu recomandări turistice, gen tripadvisor, și pe blogurile personale – cea mai bună reclamă pentru ei. Iată un exemplu inovativ despre cum se poate organiza o activitate lucrativă cu resurse puține, dar bine calibrate, profitând din plin de noua ”economie digitală” pentru proiecte în ”lumea reală”.

Later edit: n-am reținut cum se numește compania lor. Între timp mi-a trimis a. un link, se găsesc aici.

Una peste alta… nu știu unde să încadrez orașul. Mi-a plăcut foarte mult atât arhitectura, cât și atmosfera. Ca arhitectură, îmi aduce aminte de multe locuri – acoperișurile roșii şi strada principală cu pavaj lucios de Dubrovnik, mai precis sub numele romantic Ragusa, străzile înguste cu rufe la geamuri de San Remo istoric, atmosfera plăcut relaxată, ușor adormită, de Menton, Piața Comerțului de piaţa mare din Madrid. Are un aer ”mediteranean”, deși e la ocean, dar chiar dacă are multe similitudini cu Barcelona, fiind inclusiv punct de plecare al unor mari descoperiri geografice, gândul nu mi-a fugit imediat la faimoasa catalană. E un pic mai ”decăzută”, mai puțin ”glamuroasă”, dar parcă mai naturală, mai caldă, figurativ vorbind. Cred că n-o încadrez nicăieri, merită un loc dedicat în raftul cu amintiri. Eu gosto Lisboa.

(…”eu guștu Lișboa” : )