Două doamne. În vârstă, cu părul alb, una cu ochelari. Ne-am aşezat lângă ele la terasa Rohan din centrul Strasbourgului, şi vrând-nevrând le-am ascultat frânturi de conversaţie. Abia după o vreme am conştientizat ce mi se părea ciudat: una vorbea franţuzeşte, cealaltă într-un dialect nemţesc asemănător cu ce se vorbeşte în elveţia. Nemţoaica mai băga câte-un cuvânt franţuzesc pe alocuri, dar în rest se ţinea de păsăreasca ei, cealaltă doamnă exclusiv în franceză. Se înţelegeau de minune, nu dădeau senzaţia nici unui dram de disconfort, şi păreau a avea o conversaţie (animată), nu vorbeau paralel.

Mi-au adus aminte de întrebarea care mi-a venit la prima vizită în Alsacia: cele 2 provincii au fost luată de Franţa după al doilea război mondial, după un ping-pong neîncetat între Franţa şi Germania în cursul istoriei de după imperiul roman, încă de pe vremea alemanilor de dinainte de Clovis (citiţi mai multe despre istoria lor aici)

Şi m-am întrebat acum 3 ani, când am văzut inscripţiile bilingve din Strasbourg, oare oamenii ăştia au vreo părere… geopolitică? Din câte înţeleg, populaţia e (era în 1945) majoritar nemţească. Se împacă ei cu apartenenţa de franceji? Cele 2 popoare şi culturi nu sunt tocmai cele mai compatibile. Şi totuşi, deşi statul francez e cunoscut pentru toleranţa faţă de minorităţi naţionale, care, „oficial”, nu există (poate mă contrazice Raluca, nu bag mâna-n foc, e doar o impresie), n-am auzit niciodat de „mişcarea separatistă alsaciană” sau „partidul eliberării lorene”. Nici n-am vorbit vreodată cu vreun reprezentant al regiunii (dacă se nimereşte vreunul pe-aici, e invitat/ă la cuvânt). Singurul semn de sensibilitate l-am simţit când am povestit unor vorbitori de alemană că am fost la „Strasbourg”, la care am fost corectat imediat – „Strassburg”, cu o urmă de mirare că am folosit varianta franceză, ca şi cum ar fi „nenatural”. Hmm.

Pe cele 2 doamne n-am îndrăznit să le întreb ele de ce stau la un ceai la o terasă vorbind limbi străine în loc să-şi scoată ochii? Cu atât mai mult cu cât precis au prins războiul…

Au fost foarte simpatice. Şi reprezentative. Şi simbolice, şi sugestive. Pentru speranţa că, indiferent de condiţiile geopolitice, oamenii se pot înţelege. Cu condiţia, aş adăuga eu, să le meargă bine. Să aibă parte de oraşe frumoase,

de terase ca cea a domnului Rohan,

şi, mai ales, de bere atotunificatoare.

A propos de terasa Rohan, căutam un loc unde să mâncăm, şi am intrat la altă terasă, întrebând dacă au Flammkuchen, specialitate a locului, pe care doream să o consum neapărat „de la mama ei”. Chelnăriţa mi-a răspuns că nu au, eu am întrebat dacă ştie un loc unde se serveşte, nu ştia, dar – a întrebat un client, şi mi-a zis să încerc la Rohan, peste drum.

Deci nu e pace nunmai între naţiuni, ci şi între terase.