Brühl e la 15km de Köln, ajungem foarte repede cu trenul. Acolo unde scrie ”Brauhaus am Schloss” (”casa de făcut bere de lângă palat”) e de fapt gara, iar limuzina și mireasa sunt semne clare că la palat se lasă cu acțiune azi.

Invitații însă nu cred că au sosit,

că nu e multă lume pe drumul ce duce spre clădire,

din care drum iau o mostră de pavaj pentru colecția de pavaje.

”Nu prea arată a palat”, zice C.

Intrăm la casa de bilete, tocmai pleca un grup în vizită. N. cu instinctul lui încercat simte pe loc situația și merge ață la ghișeu, în timp ce eu intru în vorbă cu ghida, iar C. se uită la exponate. Situația e așa: palatul se vizitează doar cu ghidaj, din fericire ne lasă să intrăm și noi cu grupul după care tocmai s-a încuiat ușa – altfel ar fi trebuit să mai așteptăm cine știe cât. Înăuntru, înțelegem de ce – n-ai cum să lași hoarde de turiști de capul lor prin casă. E ca la Peleș, doar că… mai ieftin, din câte înțeleg că s-a făcut intrarea la Peleș acuma.

C. a primit un aparat de ascultat în engleză, noi ascultăm poveștile ghidușei în nemțește. E drăguță, sunt convins că nu e din Germania, îl întreb pe N., el zice ”Germania – prea fără cusur vorbește nemțește”, eu Slovacia – o voi întreba la sfârșit. E ”drăguță” în sensul pur estetic – altfel destul de rece, ”profesională”, nu prietenoasă. Mă gândesc cum e să spui aceeași poveste de fiecare dată, în fiecare zi, aceleași glume (am reținut cea cu masa de scris mobilă, pe care o transportau pe unde mergea Clemens August, ”ca un laptop”. A zis-o fără să zâmbească un milimetru, ca atare nici n-a râs nimeni.) Cred că m-aș urca pe pereți după mai puțin de o săptămână. Probabil e sătulă și de grupuri – mereu aceleași tipologii, nenea care se apleacă să vadă mai de aproape, cei doi băieți care pun întrebări mai mult sau mai puțin idioate („ce înseamnă Kurfürst?”), etc.. M-am abținut să-i spun a ce sună ”Kurfürst” în română, dar chiar și așa, probabil tot neamțul știe ce înseamnă – eu bănuiam, dar am vrut să fiu sigur – e nobilul care alege principele.

Acest tip de „Fürst” era Clemens August, în a cărui casă ne aflăm oaspeți. Trecem prin diverse încăperi, cu soba fără ușă, dormitorul fără pat, ascultăm povești, până când ajungem la piesa de rezistență – scara din curtea interioară, unde opreau caleștile. Podeaua din marmură, restul din stuc, care cică era mai scump, că era amestecat cu pietre semiprețioase pisate (în acest caz lapislazuli) pentru a-i da culori mai vii, care să se păstreze. În timp ce povestea, m-am întins să fac o poză – maximă eroare. ”Nu e voie să faceți fotografii”.

Aaaargh. Mă enervez. Una că mi se pare absurd să nu dea voie – cu cât mai multe poze pe net, cu atât mai multă reclamă locului! Că doar nu e un Luvru să știe toți de el. A doua, mi-e ciudă că m-am grăbit să fac poză, trebuia să aștept până termina de povestit și o lua înainte, precis puteam face câteva cadre până să observe, și aș fi avut spre documentare. Așa, n-am mai făcut, poza de mai jos e luată după net.

O întreb de e nu e voie zu poze, zice că înainte era, dar mulți turiști se cățărau pe balustrade, puneau mâna pe obiecte ”pentru poză”, și au interzis. Asta înțeleg. Dar apoi a zis – ”și apoi, nu vrem să apară poze nasoale făcute prost de amatori pe net despre castelul nostru”. Haidi băi, snobilor – în loc să vă bucurați că vorbește lumea de voi… ah, dați-vă-n, că mă enervați.

Pentru o privire panoramică asupra scării, clic aici.
Tururi virtuale în palat, aici. (n-ar pune și site în engleză, halal patrimoniu UNESCO, care de altfel este.)

Mergem mai departe, tot felul de săli care de care mai împodobite, dar majoritatea fără mobilă – au vândut-o la un moment dat.

Cea mai alambicată poveste e în camera cu fântână, acoperită toată cu faianță albalbastră de Rotterdam, care înfățișează, pe lângă șoimi și stârci, un arlechin și-o arlechină, peste tot. Faza e – dacă știi că în italiană, limba de origine a personajelor, se zice ”Arlechino e Colombina”, te-ai prins că sunt inițialele C&A, Clemens Augustus. „Haidi, băi, ne leși?” îmi vine să zic.

La sfârșit o întreb pe ghidușă de unde e – ”din Germania”, răspunde mirată. ”Și părinții?” ”Tot din Germania”, și mai mirată de fața mea probabil dezamăgită, spre amuzamentul lui N.

Ieșim în grădină,

unde găsim nuntașii. Ghiciți nația.

Rar am văzut față de rus mai ”autentică” decât blondul cela cu freză-ntr-o parte, un fel de Plușenko după niște pahare de vodcă. Vorba lui N., însă, suspectăm că sunt din ceva republică fostă sovietică, nu știu de ce, asta e senzația.

Pe ăștia nu-i intrebăm de unde sunt, ci îi lăsăm în pace și o luăm pe aleea

cu copaci întrecrescuți

iar la sfârșitul grădinii (într-adevăr nu pare mare palatul de aici, dar între timp C. și-a schimbat părerea)

dăm peste copiii din grupul nostru de vizitatori. Cred că sunt două familii reunite aici.

Mergem întins pe domenii, căutăm al doilea palat, un fel de ”Pelișor”, numit ”Falkenlust” după hobby-ul lui Clemens August, șoimăritul. Abia aici aflăm care e faza de fapt și de ce e considerată o ”artă”. Șoimul e pasăre care vânează singură – ori arta e să faci 3 șoimi să vâneze împreună, de obicei un cocostârc, o pasăre mult mai mare. Adică ceva complet împotriva naturii șoimului. Dacă reușeai asta, se zicea, erai în stare să conduci un popor.

Nici aici nu e voie la poze, luați de aici dacă vreți.

Noi am mai pozat doar capela cu scoici, din grădină, spre care ne-a îndreptat profesional ușiera blondă, frumoasă și fără nici o urmă de zâmbet pe față.

Din păcate, era închisă, așa că ne-am ales doar cu aceste poze de detaliu de afară

și dinăuntru, printr-un geam.