Deşi tocmai fusesem la Colmar nu cu mult timp în urmă, C. nu fusese, aşa că am oprit şi aici. Şi bine am făcut.

Iată ce zice N.:

„Parcarea foarte mare este un pic mai la nordul hartii – de unde te duci direct la Muzeul Unterlinden (5 minuten zu Fuss), cica muzeul cel mai vizitat din Franta, outside Paris. Muzeul e inchis intre 12-14 daca nu ma insel. Se sta vreo 1 ora acolo, dupa care poti sa mai iei in calcul inca vreo 1 ora jumate pentru plimbare, ca e cel mai mare oras dintre cele 3.”

N-am găsit parcarea cea mare, dar unde ne-am oprit nu era departe de muzeul Unterlinden. Nu ne-am dus, că nu ne-am luat timp, dar e bine de ştiut pentru alţi amatori.

Mai departe cu N.:

„Si Colmar e o bijuterie.”

De acord:

„Practic o iei pe harta de sus in jos si nu ai cum sa ratezi obiectivele, recomand pe cele care sunt cel mai jos: Quai de la Poissonerie (nr. 23) si Little Venice (nr. 25).”

La început, drumul a fost cunoscut, că pe aici

ne-am plimbat şi data trecută, pe lângă biscuiterii,

trenuleţe cu turişti,

stradele înguste

şi berze la geam.

Barza e un fel de mascotă a regiunii, am văzut-o şi la Strasbourg peste tot, şi aici la fel. Chiar şi în vederi apare. Poate nu chiar în astea, da’ apare.

Quai de la Poissonerie cred că e ăsta,

cu multe mese, bere şi Flammkuchen, plăcinta flambată tradiţională, de care voiam şi noi.

Dar am zis hai să găsim întâi Mica Veneţie, poate mâncăm acolo. Şi după o scurtă plimbare pe lângă case cu flori,

am ajuns.

„Mica Veneţie” e de fapt un canal

pe care sunt înşirate case pe structură de lemn (Fachwerkhäuser), iar în canal, bărci.

Vorba lui L. – ce-nseamnă marketingul. Se dă un canal cu nişte case, pac o gondolă, o numeşti „Petite Venice” şi gata puhoiul de turişti. Mai tragi două restaurante frumos la balcoane deasupra apei,

şi maşinăria de bani e pregătită.

Ne-am aşezat şi noi la un restaurant din ăsta cu nume francogerman

care avea în ofertă la loc de cinste les tartes flambées.

Doar că… era atât de plin încât ne-au zis că tre’ să aşteptăm juma’ de oră până să vină. N-a fost nici prea prietenos chelnerul, aşa că am plecat, ne-am întors spre de unde am plecat. Ne-am aşezat la un colţ de stradă la o terasă cozy (iar nu prea ştiu să traduc cuvântul ăsta), unde am înglobat în sfârşit numita tartă, care e un fel de piţă foarte subţire dar fără sos de roşii. Bună.

Nu departe de noi era muzică şi hai. Hai şi noi, să vedem:

Am ajuns la fix ca să-l ascultăm pe individul cu tuba,

şi să-i aplaudăm la final de concert, cu lumea.

Aa, şi-aici puteţi vedea şi o panoramă realizată de L. cu camera lui, dintr-o singură mişcare:

Şi-apoi, pe lângă case cu arcade

şi terase

am mers să căutăm parcarea (noroc cu C. că are gps natural la purtător). Pe drum, ridicând privirea, ce vedem?

Berze în vârf de biserică. Deci faza cu mascota nu e degeaba.

Pe drum mai vedem „casa cu capete”,

şi încheiem tot cu vorbele cronicarului N.:

„In Colmar s-a nascut Bartoldi, al de a facut statuia libertatii – ca atare cum o sa iesi cu masina din oras, o sa vezi o copie mare a ei strajuind iesirea din oras pe un roundabout.”

(n-am văzut-o, da’ poate snteţi voi mai atenţi).

Pe drum ne-a aratat soferul in dreapta sus pe un deal un castel care se lauda el ca a fost complet renovat si ca este unul din cele mai tari castele din Europa (?) – din pacate nu am retinut numele, dar zicea ca ar mai fi 1 ora jumate pana acolo si noi nu aveam timp si de ala.

Cred că era vorba de Château du Haut-Kœnigsbourg de pe la Selestat – nici pe ăla nu l-am văzut, că nu ne-am uitat pe wikipedia înainte să vedem cum arată; dacă vedeam… dar petrecusem destul timp în primele 2 oraşe, şi ne-am grăbit spre destinaţia următoare.