Ținta noastră e adânc ascunsă în măruntaiele parcului Național De Hoge Veluwe. Tot N. a găsit (evident) această destinație cu nume imposibil de reținut, n-am auzit vreodată până acum, dar asta spune ceva despre mine, nu despre muzeul Kröller-Müller – în topul Lonely Planet al muzeelor din Olanda e pe locul 1 (!), înaintea Rijksmuzeului din Amsterdam și a muzeului Van Gogh, care pentru mine e top 3 de văzut din lume, dacă te interesează vreun pic pictura.

După o rătăcire prin pădure (în pliant nu dădea adresa exactă, i-am dat lui Jane după ureche și ne-am rătăcit, evident – corect e să întrebi gugl de pe telefon și apoi să bagi adresa corectă la Jane în catastif) am ajuns în burniță, așa că statul înăuntru a fost binevenit.

Partea ”clasică” a muzeului are 285 de VanGoage! Cea mai mare colecție din lume. Cel mai celebru tablou e cafeneaua sub cerul înstelat din Provence, dar mai sunt și altele cunoscute.

Muzeul nu are numai VanGoguri, mai sunt și alții pe care nu-i țin minte, unele tablouri foarte interesante (am reținut ”casa părăsită”, o chestie întunecată care m-a făcut să-mi dau seama că sunt puține tablouri care înfățișează scene noaptea – nu-i de mirare, că nu e lumină, nu e culoare! Casa părăsită însă reușește foarte bine un joc subtil cu umbrele.

A.&A. au remarcat acest tablou, înfățișând o prințesă româncă (mă rog, fanariotă, na c-am uitat numele. Cunoscătorii știe).

Au și cubiștii colțul lor, notabilă ghitara lui Picasso, aici în stânga.

Ne-am plimbat și delectat

până am ajuns la partea în care muzeul ”degenerează” într-o aripă cu artă ”ultramodernă”, în care mi s-a întors stomacul pe dos când am văzut oameni spânzurați, cu veștminte făcute exclusiv din… gândaci. Muncă multă și migăloasă să faci așa ceva, și bolnav tre’ să fii. Îmi pare rău, aici se termină capacitatea mea de a procesa impulsuri artistice, sunt depășit de vremi, dar zău dacă-mi pasă.

Mult mai mult mi-a plăcut această ciumpearcă, sau ce-o fi, postată în mijlocul unei bălți, afară în grădina muzeului.

Grădina e presărată cu diverse sculpturi și construcții; noi am străbătut-o prin ploaie pentru a vedea în special câmpia de e-mail.

Noi i-am zis de ”i-meil”; e email, ca în ”vase emailate”. Din păcate, era închisă, astfel încât N. s-a cățărat pe zid pentru o poză. După ce ne-am distrat cu pozele ștrengărești (pe vremuri poate săream garduri după mere, nuci sau vreo minge, azi după o poză), am văzut că zidul are o porțiune mai joasă, de unde dacă ridici aparatul deasupra capului ”vede” foarte bine peisajul selenar de dincolo.

Cred că e fain să te ”dai” pe aici, când e uscat. Acum e alunecos, înțeleg de ce l-au închis.

Pe drumul de întoarcere o găsim pe femeia ciucită a lui Rodin,

Ni se face frig când o vedem de aproape, ne urcăm în mașină și plecăm.