Întreb nişte călători care aşteaptă afară descongestionarea traficului cum se ajunge la stari grad, oraşul vechi. Îmi arată, pornesc, dar am impresia că o iau în direcţie greşită. N-am hartă, peisajul arată mai degrabă a şantier, şi nu se întrevăd îmbunătăţiri. Într-un târziu îmi dă prin cap să o consult pe Lil’ Jane, şi îmi arată că direcţia era bună, dar aş ajunge mai repede la apă dacă aş tăia-o la stânga. Zis şi făcut, şi iată-mă la apă.

Plaja e pustie, oarecum dezolant, pe vreme gri. Populaţia de bărci ce mai trezeşte interes.

Două insule se văd în faţă, una naturală

şi una artificială, de fier şi beton în mijlocul verdeţii. Pare a fi un hotel de tip comunist în paragină, dar văd nişte macarale – s-ar putea să fie şi o construcţie neterminată.

Un pic mai la stânga mastodontului disting un loc ce pare cunoscut – într-adevăr, e Sveti Stefan, văzut din larg.

E un loc fain, dacă aveţi ocazia, nu rataţi. La mine n-a ieşit de data asta. Întorcând privirea în partea cealaltă, în sfârşit se vede starigradul (oare de la asta vine „Ţarigrad”?)

Mă apropii pe lângă bărci cuminţi

şi iată intrarea.

Oraşul e încă ud de la ploaie, şi deşi e vechi, în aerul curat parcă luceşte a proaspăt.

Străduţele

dau în piaţete – aici am încercat panorama într-o piaţă, dar nu se văd clădirile decât până la brâu.

Dacă te uiţi şi mai în sus… hopa – să fie soarele?

După atâta ploaie? Hai, fuga la mare, şi/sau la un punct mai înalt. Până să ajung la zidurile cetăţii ce dau spre mare,

cu biserica din marmură roz de Croaţia (parcă),

lumina devine senzaţională.

Peisajul s-a schimbat dintr-o dată,

insula morocănoasă din larg e brusc luminată vesel şi cald,

iar de la distanţă pescarii par şi ei în toane bune.

Întorcând privirea în direcţie opusă – oraşul vechi,

cu ale lui acoperişuri roşii.

Şi dă-i panarame:

Cum întorc aparatul spre dreapta în direcţia panoramică, dau peste o fată. Mică, subţire, brunetă cu părul scurt. Mă roagă să-i fac o poză, încerc, dar aparatul nu reacţionează. „Trebuie să aştepţi un pic”, zice. Aştept, şi dintr-o data clacclacclacclacclac. De 5 ori, mă sperii, nu alta. O întreb care-i faza – zice că face de 5 ori şi apoi alege cea mai bună poză. Întâi cred că e fotograf profesionist, dar nu e aşa – e doar un pic şuchi. „Şi ai timp să le sortezi?” „Da. Sunt în vacanţă.”

De gustibus, mă gândesc. Oricum, pare o „figură”. Intrăm în vorbă, zic hai să-ţi fac o poză şi înspre mare, cu insula,

când – o văd: furtuna în larg.

Arată senzaţional, nu-mi pot lua ochii. Şi în curând spre dreapta, dincolo de peninsulă, începe să apună soarele, tot mai serios.

Culorile îţi taie respiraţia.

Şi eu acum ce să fac? Să pozez

sau să savurez? Cu fiecare minut, culorile şi structura se schimbă,

şi mereu pare mai frumos ca înainte.

De la o vreme reuşesc să mă opresc din pozat, şi admir pur şi simplu peisajul, stând de vorbă cu Ela (aşa o cheamă pe fată, e din Polonia). Cred că am stat vreo juma’ de oră acolo pe ziduri. Până la urmă ne-am rupt de peisaj şi am luat-o înapoi spre oraş. Nu înainte de a arunca o privire în interior, la o bibliotecă,

şi o ultimă în larg.

Frumos la citadelă.

Pe străzi s-au aprins luminile,

dar lumina cea mai grozavă tot pe malul apei se găseşte.

După ce absorb priveliştea (nu m-am putut hotărî între astea două poze),

mă uit din nou în sus – ochisem un punct înalt deasupra oraşului, unde aş vrea să ajung înainte să se întunece. O întreb pe Ela dacă vrea să meargă, zice că nu, preferă să bea o cafea. Între King Kong şi cafea, King Kong câştigă – cu Ela rămâne să ne vedem la cină.

Caut drumul cel mai scurt pe deal în sus, în timp ce se întunecă rapid. Nimeresc de vreo două ori în grădinile oamenilor, trebuie să fac cale-ntoarsă. Ajung deasupra unui garaj, dincolo de care se face un drum care urcă, dar nu pot ajunge la el. Ori mă întorc, şi nu mai am nici o şansă să prind geană de lumină, ori… Sar. Totuna nu mi-e, cu aparatul… Mai mult mă preling pe zid în jos, ajung cu bine, rapid pe drum în sus. De deasupra acoperişurilor se vede golful,

dar eu vreau mai aproape de stari grad. Urc până ajung la terasa pe care o văzusem pe lumină. E un restaurant,

întreb un chelner care era afară dacă pot intra să fac poză, zice – du-te pe terasă, şi-mi arată o poartă de fier dincolo de clădire. Doar că e încuiată. Fac nişte poze printre gratii, cam chinuit, cam mişcate, dar asta de exemplu a ieşit cât de cât.

Mă duc mai la dreapta după zid, să văd dacă găsesc vreo spărtură – nu găsesc, dar ceva îmi atrage privirea în larg – fulgere! Furtuna pe care o văzusem încă era în plină desfăşurare! Gata, vânez nişte fulgere. Am pus aparatul pe „bulb”, adică să ţină diafragma deschisă atât timp cât ţin eu apăsat – degeaba. Cel mai interesant fulger pe care l-am prins e… acesta.

Mai bine nu pozam şi savuram spectacolul.

Dau să plec, când mi se pare că văd o spărtură în gardul de sârmă de dincolo de poartă. Hmmm… să… să nu să? Să. Mă strecor prin gaură şi cobor trepţii pe lângă clădire, până ajung la terasa cu pricina.

Prima poză e cam suprarealistă,

de fapt ideea era asta:

Un ultim primplan cu starigradul, cât de aproape a dus zumul,

şi gata, mă-ntorc. La fix cât să nu mă întâlnesc cu un nene (probabil paznic) care a ieşit nu ştiu de unde la vreo 2 minute după mine.

O ultimă privire în jos de pe drumul de-acum cunoscut

şi cobor spre oraş. Ajung destul de repede la ziduri, iar Lonely Planeta zice de un restaurant bun nu departe de această intrare.

Acolo vreau să merg – dacă tot e pustiu peste tot, acolo măcar merg la sigur. Îl găsesc, are o terasă în spate, complet pustie.

Mă folosesc de prilej pentru a băga mâna puţin în Mediterană,

şi-apoi intru în restaurant.

Vine şi Ela, e o cină agreabilă, în ciuda fumului de ţigară omniprezent şi a ghitaristului „live” cu amplificatorul dat puţin cam tare – dar mai face pauze, în care fumează şi el tacticos.

După cină (foarte bună mâncarea, ciorbă de peşte şi… nu mai ştiu ce-a fost felul doi) o conduc pe Ela acasă, şi îmi dau seama că stă nu departe de unde stau eu. Dar… parcă n-am chef să mă întorc în bârlog, aşa că mai dau o plimbare prin oraşul vechi, unde acum se cam închid magazinele – e 11 noaptea, mai e puţină lume. Dar e foarte frumos.

Inspir adânc aerul medieval-mediteranean, şi într-un târziu o iau frumos pe lângă bărci, spre cel pat. Timp pentru un pic de odihnă.

[…]
Acum privind retrospectiv, interesant e că, în ciuda peisajelor şi a luminii deosebite, când mă gândesc înapoi la Budva primul lucru care-mi vine în minte e Ela. Cum e Teuta şi Edona la Kruja, Ljumi în Kosovo, John pe lacul Koman. Oamenii fac diferenţa.