Kotor-Băi

7 octombrie 2010

Oraşul Kotor dă şi numele golfului (sau o fi invers?) la capătul căruia e situat – Kotor Bay în engleză. Am autobuz la 9 dimineaţa din Budva, şi uite că-l prind. Face vreo juma’ de oră, costă tri euro (încet, scârţâind din încheieturi lingvistice, încep să trec de la albaneză la bruma de „limbă slavă” din dotare, mai precis cuvinte româneşti ce îmi par a veni din slavonă, plus ce mai prind din zbor).

Ajung la autogara si o iau direct spre oraş, fără a mă opri un minut să mă gândesc. Foarte rar strică un minut să te gândeşti înainte să porneşti, cum se va vedea, dar…

Până una alta, prima poză nu are darul să mă entuziasmeze asupra acestui oraş.

DSC00928.JPG

Nu mă las însă descurajat, Lonely Planeta sugera că e frumos. Dar nici măcar Lonely Planeta nu lăsa să se înţeleagă că oraşul Kotor va intra în topul personal al celor mai şarmante locuri văzute vreodată, în lume.

Ajung în curând la capătul golfului, portul adică.

DSC_4688.JPG

Merg voiniceşte înainte (a nu se uita că am rucsacul mare şi greu în spinare) şi după vreo 5 minute ajung la intrarea în oraşul vechi. Mă duc la chioşcul de informaţii din faţa porţii, întreb ce e de făcut în 2 ore. Îmi arată pe hartă ce e de văzut prin oraşul vechi, şi zice – „şi dacă vreţi e frumos de urcat cetatea până în vârful muntelui, pentru panoramă.” Mă uit în spate la rucsac, mă uit în sus… cerul albastru, sindromul King Kong apăsând insistent asupra creierului mic. „Hmmm… unde pot să las rucsacul?” Evident, răspunde „doar la autogară, o luaţi înainte…” „Ştiu”, o întrerup, „de-acolo vin…” şi în gând – nu puteam să întreb când am ajuns? Dar mă gândeam că stau doar 2 ore, şi atâta îl pot duce în spinare. Pentru o fracţiune de secundă m-am gândit, oare să urc cu el în spate? Din fericire, gândul a plecat rapid cum a venit.

Mă întorc dar la autogară, merg la informaţii, zic că vreau să las bagajul, zice omul „sigur că da, dar” – cu părere de rău în priviri şi glas – „trebuie să plătiţi 2 euro”.

Zâmbesc în sinea mea, altruismul sincer al omului mă încălzeşte la inimă. Las rucsacul, iau doar aparatele foto şi mă întorc înapoi spre port. Pe faleză e o piaţă alimentară. Mi-e foame, şi de la acest stand

DSC_4692.JPG

vreau să cumpăr o banană. Aleg una mai coaptă, mă duc la tanti blondă în tricou roşu care se vede foarte puţin în spatele lui nenea cu cămaşă în carouri, în stânga, şi zic – „Koliko košta?”, cât costă? Se uită la mine, zice – „hajde (pronunţat fix ca la noi, „haide”), ia-o, să fii sănătos”. Dau din nou să plătesc, ca ieri la măr, zice „lasă, lasă, nu trebuie”, sau ceva de genul ăsta oricum. Îi mulţumesc şi plec mai departe înveselit. „Oameni cumsecade”, gândesc, şi rămăşiţe ale comunismului, când nu trebuia să plăteşti pentru orice.

Intru în oraşul vechi, unde parcă sunt mai mulţi turişti ca la Budva,

DSC_4694.JPG

dar nici aglomerat nu e.

DSC_4697.JPG

Oraşul e pe tipic asemănător ca Budva, parcă mai compact. O iau pe străduţe

DSC_4699.JPG

şi piaţete

DSC_4701.JPG

până ajung la o piaţă însorită unde nişte turişti studiază

DSC_4707.JPG

o şi despre o biserică.

DSC_4705.JPG

Hai să intru,

DSC_4709.JPG

şi, da, se urcă la balcon. Văzut şi făcut, pentru că, nu-i aşa, de sus se vede întotdeauna ceva frumos.

pano1.jpg

Lângă mine erau câţiva nemţi, ale căror capete se văd aici,

DSC00931.JPG

şi fără să vreau, în timp ce admiram peisajul, am auzit ce vorbeau. Despre ce vorbeau oare? Despre umbrelele de jos din piaţă, şi cum sunt proiectate ca să colecteze apa şi s-o transmită eficient. Naţie tehnică… Mie tot ce-mi dăduse prin cap referitor la acele umbrele a fost să pozez pisica pe acoperişul fierbinte.

DSC_4718.JPG

Intru înapoi, dau să cobor, când văd unul din nemţi cum tocmai deschisese o uşă ce părea secretă în partea cealaltă a coridorului. Se pregătea s-o închidă, în timp ce o doamnă zicea „da dürfen wir gar nicht hin” – nici n-avem voie acolo, când am trecut sprinten pe lângă el cu un „excuse me”, ca să nu se vadă c-am înţeles, şi am ieşit natural pe uşa respectivă. Dădea într-o terasă, pe care probabil într-adevăr nu era voie să ieşim, judecând după faptul că uşa care s-a închis cu un „clac” după mine nu avea clanţă. Hmm. Hmm. Hai să pozez întâi nişte case cu rufe, şi abia apoi îmi fac probleme despre cum mai ies de-aici.

A fost o problema din cele care-mi plac cel mai mult – care se rezolvă singure. Pentru că am auzit un zgomot în spate, şi cum mă întorc – una din doamne ieşise afară şi se uita temătoare în jos spre stradă, fără balustradă (deh, eram într-un fel pe acoperiş).

DSC_4722.JPG

A ieşit şi domnul, şi încă o însoţitoare. Au mai stat preţ de o poză, după care „jetzt aber müssen wir wirklich raus” – acum chiar trebuie să ieşim – lucru cu care de data asta am fost de acord, şi am ieşit.

M-am pierdut puţin pe străduţele cu plăcut flair italienesc,

căutând să mănânc ceva înainte de ascensiune. La informaţii întrebasem unde găsesc un burek bun. N-am găsit respectiva locaţie, dar până la urmă am ajuns la o pekara, brutărie, care avea şi burek. Cu brânză. Iaurt n-avea, dar m-a trimis alături la un minimarket, unde aveau iaurt de băut. Le-am consumat lângă această biserică,

DSC00932.JPG

poza fiind făcută jonglând cu mâncarea şi aparatul. Combinaţia de burek cu iaurt a fost deosebit de bună, iaurtul chiar senzaţional aş zice, comparabil cu gustul iaurtului acrişor din copilărie – ceva ce azi rar găseşti la noi sau aiurea. M-am lins pe bot, la propriu, legat şireturile, aranjat accesoriile, precum toreadorii înainte de luptă (îmi place ritualul ăsta de aranjare înainte de o încercare) şi-am pornit pe trepţi în sus.

După cum probabil v-aţi dat seama, sau dacă nu, vă veţi da, în afară de peisaje stradale, încrengături de acoperişuri roşii îmi fac şi ele să bată inima mai tare. Şi nu după mult timp am ridicat nasul deasupra oraşului

DSC_4748.JPG

şi să te ţii acoperişuri,

DSC_4751.JPG

care mai de care mai întortocheate.

DSC_4762.JPG

Unele dintre ele, locuite.

DSC_4766.JPG

Urcarea se producea pe lângă un zid vechi, de care am şi profitat (în nenumărate rânduri) pentru efectul de „gaura cheii”.

Priveliştea care începe să ni se desfăşoare în faţa ochilor

pano4.jpg

este senzaţională. Atât aproape, oraşul vechi în formă perfect triunghiulară (sau mai degrabă conică)

DSC_4809.JPG

cât şi departe, casele oglindindu-se în apă,

DSC_4763.JPG

eventual cu ceva barcă trecând agale.

DSC_4792.JPG

Acum înţeleg mai bine care e faza cu Baia lui Kotor: e un golf foarte lung şi îngust, ca un fiord,

pano.jpg

de-a lungul căruia sunt presărate de-o parte şi de alta aşezări de un pitoresc desăvârşit.

DSC_4803.JPG

Nu mă mai săturam privind,

DSC_4811.JPG

în toate părţile, şi înainte,

DSC00945.JPG

şi în jos, la port.

DSC_4814.JPG

Mi-am repetat des să mă opresc din pozat, dar cum să te opreşti?

DSC_4822.JPG

„În toate pozele ies cu portocaliul ăsta”, aud la un moment dat, când trec pe lângă două doamne care se pozau între ele. Româneşte. „Dar măcar se asortează cu peisajul”, zic. Priviri mirate, salutări. Doamnele sunt din Iaşi, şi tocmai coboară din vârful muntelui. „O oră am stat acolo, nu ne-am putut desprinde”. Nici nu mă mir. Ne salutăm cu cine ştie, poate ne vedem mai în sus pe coastă. Pornesc agale în jos, în dreapta acestei poze.

DSC_4819.JPG

Drumul urcă, şi urcă; unele amănunte care înainte erau ascunse privirii devin vizibile – de exemplu că această peninsulă de fapt mai are una în spatele ei, care se vede însă doar de mai sus.

DSC_4854.JPG

Prin ochelarii de soare, turcoazul apei e şi mai pronunţat, se văd petele de turcoaz şi albastru – cam asta e priveliştea pe care o vedeam eu, că aveam ochelarii pe nas:

DSC00970.JPG

Cărarea e de obicei dotată cu scări,

DSC_4849.JPG

dar mai sunt şi porţiuni unde sari din piatră în piatră – nu e greu, dar… mai e până sus.

DSC_4862.JPG

A trecut însă repede, mai cu o floare,

DSC_4861.JPG

două,

DSC_4895.JPG

mai cu o poză,

DSC_4863.JPG

două,

DSC_4852.JPG

(trei),

DSC_4841.JPG

mai cu o oprire pentru meditat, absorbit şi potolit bătăile inimii – atât de la efort, cât şi de la emoţie – fiorul estetic vibrează la frecvenţă maximă, urc într-o stare de exaltare. This is my kind of place.

Cu acest gând ajung sus, „la steag”.

DSC_4879.JPG

Dau setarea panoramei pe „foarte larg”, ca să avem priveliştea cât mai cuprinzătoare. Se vede cum oraşul continuă pe vale în stânga, şi pe malul fiordului în dreapta.

DSC00955.JPG

Se vede şi cum umbra s-a lăsat peste partea din stânga – răspuns la întrebarea ce mi-o pusesem la urcuş – să fi făcut poze acum, sau doar la întoarcere, după ce ştiam ce şi cum şi unde? Poate economiseam nişte poziţii. Ei bine, nu. În cazul de faţă s-a aplicat teoria „dacă ai lumină bună, profită, că nu se ştie”. Şi iată – a venit norul.

DSC00957.JPG

Din fericire, nu peste tot, sus aici mai sunt părţi însorite.

DSC_4898.JPG

Mă mai fâţâi, mă uit cum se vede cetatea de sus – ce privelişte trebuie să fi avut cei ce-o apărau. Oare le plăcea?

DSC_4866.JPG

Oraşul văzut de sus

DSC_4873.JPG

are case mici, parcă de jucărie,

DSC_4932.JPG

ca şi bărcile

DSC_4960.JPG

din port.

DSC_4882.JPG

Apa turcoaz e semn că a răsărit iar soarele, doar la el are aşa efect.

DSC_4968.JPG

Şi într-adevăr, mai am lumină pentru nişte poze cu acoperişuri, care şi ele reacţionează frumos la soare, se conturează mai bine umbrele.

DSC_4874.JPG

Am mai stat sus o vreme, trăgând adânc aer în piept, încercând să absorb şi să întipăresc aceste imagini undeva să mă ţină.

Şi apoi, pe lângă zid şerpuind, am luat-o la vale.

DSC_4878.JPG

Pe drumul de întoarcere n-am mai făcut aşa multe poze, cu mici excepţii ca această fereastră deschisă;

DSC_4975.JPG

în rest am savurat doar priveliştea.
În curând am ajuns din nou la nivelul acoperişurilor, luând-o prin altă parte la o bifurcaţie – să-l vedem şi din alt unghi.

DSC_4982.JPG

Din nou pe faleza cu fructe,

DSC_4986.JPG

mă uit în sus – acolo am fost.

DSC_4992.JPG

Ziua trebuie să te uiţi atent ca să vezi zidurile camuflate pe munte, dar Lonely Planeta zice că seara tot e iluminat – trebuie că e o privelişte fantastică, cu reflectarea în apă. Din păcate, n-o voi vedea, pentru că merg mai departe, dar – poate data viitoare, e bine de lăsat un motiv în urmă pentru care să te întorci. Nu că la Kotor n-ai avea oricum motive să te întorci.

Reclame

5 gânduri despre “Kotor-Băi

  1. Minunat acest reportaj! Am zis ca ambele, Budva si Kotor, merita vazute si acum, privind pozele tale, ma gandesc sa mai merg acolo. Nu de alta, dar eu fiind data trecuta in grup (deci cu timp limitat la obiective si la poze – uf, urasc asta -) n-am avut ocazia sa urc in varf :( Splendide pozele! Desi si in Albania ai avut peisaje frumoase, pana la urma astea impresioneaza mai mult datorita luminii.

    Apreciază

  2. Beautiful ! La „this is my kind of place” ma gandeam … AHA! … de aceea ti-au ramas tie „lipite” viile din Vevey. Si mai gandeam ce importanta e vremea … pacat ca ai avut mereu ploaie la orase anterioare, te macina marunt pe creier… imagineaza-ti ca era loa fel la Kotor (cu siguranta e frumos si asa, dar … turcoazul ala ar fi fost un gri) :(

    Apreciază

  3. de pozat n-am pozat decat ce se vedea :), e un loc senzational. cum zice si nik, vremea a fost un factor esential. hehe, si da, viile inca sunt „lipite” :)
    iesencele stateau in budva si mergeau spre dubrovnik. pareau a fi bine orientate.

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s