8 octombrie 2010

După ziua plină de peisaje spectaculoase pe coasta muntenegreană m-am întrebat dacă voi vedea ceva mai frumos. Presiune nu mai era, făcusem „plinul” la Budva, Kotor, Perast şi Herceg Novi. Urma însă destinaţia cea mai cunoscută turistic pe plan internaţional din toată călătoria, şi eram curios dacă va face cinste renumelui.

A fost bine că am înnoptat la Herceg Novi, e aproape de graniţă şi există un autobuz dimineaţa-devreme. Prima impresie a coastei Dalmate din goana autobuzului e de un albastru intens – deci asta e Mediterana.

Nu peste mult timp, se vede ceva în zare; am decis să fac doar 3 poze (când am văzut că nu ies) şi să mă bucur de privelişte – da, Dubrovnik pare ceva ieşit din comun.

Staţia de autobuz de departe de oraş; e destul de pustie. Mă abordează un domn că dacă vreau cameră. „Uite, sunt trecut şi în carte”, zice şi îmi arată o carte. Zic „lăsaţi-mă să mă uit întâi puţin”, şi mă îndepărtez spre „punctul turistic”. În carte zicea într-adevăr că cea mai bună opţiune (ca preţ) e într-o casă particulară, iar la punctul turistic nu e nimeni, aşa că atunci când omul vine din nou, îl întreb ce şi cum. „Chiar lângă oraşul vechi, 35 de euro.” „Cam scump…” „Păi, ce ar însemna pentru tine un preţ bun?” „20.” „Hai 25. Transfer inclus înapoi la autogară, la orice oră.” „Dobro.” Îmi arată pe hartă unde e casa, chiar în afara zidurilor oraşului vechi – dacă e aşa, e bine.

E aşa. Casă mare şi veche, cameră mare, un fel de sufragerie „ca pe la noi.”

Nu pierd prea mult timp, avem de „lucru” azi. Ca şi la Herceg Novi, casa e la marginea de sus a oraşului, foarte aproape de baza telefericului, lucru pe care mi-l notez în gând. Întâi se cuvine însă o descindere în oraş.

Cobor pe strada îngustă

cu porumbei curioşi

şi ajung la strada principală, „Stradun” – plină, albă şi însorită.

Se aude muzică – ia să şi vedem, se pare că mă întâmpină cu fanfara.

Într-adevăr, fanfara este pe treptele catedralei din piaţa principală.

De prisos spus că se potriveşte la fix cu decorul, momentul zilei, vremea, tot. Stau şi-i ascult preţ de câteva cântece, minunându-mă la modalităţile de prindere a notelor de diverşi suporţi,

şi la cum se vede peisajul prin tubă.

Aş face un tur de oraş… dar Sindromul King Kong nu-mi dă pace: întâi trebuie văzut de sus, pentru orientare. Păi, hai atunci, înapoi de unde-am plecat, şi mai departe la teleferic. A fost o decizie bună – dacă mergeţi la Dubrovnik, urcaţi pe munte dimineaţa.

Soarele cade pieziş, reliefând umbrele pe acoperişuri,

reflectându-se în apa portului,

dar arată şi turcoazul dacă pui filtru de polarizare

sau ochelari de soare.

Să tot priveşti.

În stânga,

în dreapta,

în jos,

la toată panorama.

După a 168-a poză m-am dus şi mai în jos pe stânci, „ca să te văd mai bine”.

Şi-am stat,

şi m-am uitat,

şi n-aş mai fi plecat.

În Lonely Planeta, descrierea pentru Herceg Novi începe cu „dacă veniţi de sus de la Dubrovnik, nu vi se va părea cine ştie ce, dar la o privire mai atentă e drăguţ.” Acum înţeleg de ce, şi prin urmare sfat: „faceţi” coasta (de fapt tot Balkanul de Vest) de jos în sus.