Cum am ieşit prima dată din metrou m-a lovit un miros destul de clar de… smog, gaze de eşapament amestecate cu alte chestii destul de înţepătoare pe gât. Nu e foarte plăcut, cred că nu mi-ar plăcea să trăiesc aici à la longue. Deşi, mă rog, omul se obişnuieşte cu orice, deja azi nu-l mai simt. Nici restaurantul chinezesc de lângă blocul „meu” nu mai pare atât de înspăimântător,

dar decid totuşi să iau micul dejun în altă parte. O iau pe jos spre hotelul unde vom adăsta în noaptea asta – A., C. şi eu, a rezervat A. o cameră de 3. Merg cu capul sus şi privirea spre cer – nu din mândrie, mă uit la zgârie-nouri. Par destul de vechi,

uneori clădirile sunt foarte apropiate, de te întrebi ce-a fost în capul lor,

dar la colţul străzii apar şi nişte metale şi sticle.

Hotelul Harbor Grand e chiar mai aproape decât mă aşteptam, fac poate 10 minute pe jos, cu tot cu poze. Mă cazez fără probleme, stăm la etajul 21… cred, foarte rar ţin minte etajul şi numărul camerei. Ştiu doar că avem o privelişte senzaţională spre strâmtoarea al cărei nume nu l-am reţinut – probabil Victoria, cel puţin portul din depărtare aşa se numeşte.

Hong Kong e aşezat jumătate pe o insulă, pe care ne aflăm şi noi – Hong Kong Island – şi jumătate pe o peninsulă ieşind din continentul asiatic – „Kowloon”.

Zgârie-nori sunt şi pe o parte,

şi pe cealaltă,

dar nu e nici un pod în zona centrală.

A şi C. vin abia spre seară, aşa că până atunci mai e de mişunat prin oraş. Coborând la metrou observ cum zonele de urcare şi coborâre sunt atent delimitate şi indicate cu săgeţi – după ce mergi o dată-de două ori împotriva curentului te prinzi.

Ies din adâncuri la gara centrală şi caut Queens way, bulevardul central cu zgârie-nori. Fac nişte poze, dar – pe de-o parte, din cauza clădirilor foarte înalte e umbră, deci mare lucru nu iese,

iar pe de alta observ că, indiferent de camera folosită pentru poze, obiectivul distorsionează foarte tare la setarea „larg”, lucru evident mai ales la poze cu linii drepte. Acest fenomen îmi va afecta calitatea pozelor pe tot parcursul excursiei, aşa că îl menţionez aici pentru toate. De exemplu poza din imagine: am făcut în aşa fel încât liniile din stânga să fie drepte – priviţi la ce unghi vin blocurile din dreapta, zici că acum cad pe tine.

Aşa că revin la lucruri mai „pământene” şi privesc cu interes spre o străduţă aglomerată şi colorată,

strada Li Yuen. Scria şi în ghid că cele două străzi Li Yuen (de Est şi de Vest) sunt un paradis al chilipirurilor – şi într-adevăr, găseşti ce vrei şi ce nu vrei.

Le parcurg pe amândouă, cu un ochi semiatent – îmi trebuie nişte tricouri şi pantofi pentru ceremonie (hotărâre de acasă, pentru minimizarea bagajelor la drum lung), dar nu cumpăr nimic de aici, ies din nou în bulevardul principal cu tramvaie supraetajate foarte simpatice,

pe care pornesc la dreapta, fără a mă putea abţine de la uitatul în sus (probabil cu gura căscată).

Văd o stradă cu flori,

o apuc pe ea – după socotelile mele ar trebui să ducă spre mare, acolo vreau să ajung. Strada se continuă cu fructe

şi iese într-o… nebunie din asta.

Lucru care îmi aduce aminte de ce am citit în ghid – interesant şi/sau ironic, Hong Kong este numit „cel mai chinezesc oraş chinez” – datorită stăpânirii britanice, Hong Kong a scăpat de „revoluţia culturală” a lui Mao care a distrus mare parte din cultura şi modul de viaţă tradiţional chinezesc. Supt engleji însă, chinejii şi-au văzut frumos de treabă, comerţ, kanji-uri şi semne luminoase.

Plus zgârie-nori,

la care voi ajunge însă ceva mai târziu – am greşit drumul, strada cu flori a dus exact în direcţia opusă celei intenţionate, am ajuns la „hollywood boulevard”, care e în partea cealaltă. Deci cale întoarsă.

Ajuns din nou în zonă cu zgârienori, încerc o „altfel de panoramă” – în loc de orizontal, mişc aparatul parabolic în sus. Iese ceva de genul ăsta:

Prima clădire din stânga e sediul HSBC, un element arhitectural important în oraş, zice ghidul. Într-adevăr, complicată.

În faţa ei, singura statuie din „piaţa statuilor” –

în trecut au fost mai multe, dar a rămas doar acest lord britanic, fost şef la HSBC (denumire care cu ocazia asta aflu că vine de la „Hong Kong and Shanghai Bank”). Bancheri cu statuie n-am mai văzut, dar mă bucur că am ajuns aici, e un loc pe care voiam să-l văd. Se pretează la o poză tradiţională de pavaj,

iar acest acoperiş intră şi el la categorie, că arată ca un pavaj.

Piaţa Statuii e un loc interesant de liniştit, deşi e multă lume.

E ca o oază între zgârie-norii care veghează în spate

şi în faţă.

Această poză îmi aduce aminte de versurile Ca$$a Loco:
„Statuia lui Băsescu veghează-n continuare,
ţăranii au acum miliarde de tractoare.”

Dau să plec, dar îmi dau seama că nici n-am stat să savurez un pic atmosfera. Aşa că mă întorc din drum, pentru a da atenţie unor detalii

acvatice,

totul sub atenta supraveghere a poliţiei locale în misiune.

Stau un pic jos pe bordura de lângă fântână şi mă uit în jur, absorbind peisajul.

Mi-e cam foame, dar nu e timp, vreau să ajung în partea cealaltă, în Kowloon, să iau micul dejun pe strada Lock Road (pe lângă care am trecut aseară când totul era închis, habar n-având că e considerat „centru culinar”). Aşa că o iau la picior, ies în bulevardul Connaught, care e cam sec, străbătut de o autostradă suspendată, doar în sus ce mai e interesant, deşi senzaţional de distorsionat în poză – cred că nici o linie din poza asta nu e în unghiul corect. Nu ştiu cu ce obiective se fac poze „arhitecturale”, dar în mod sigur nu cu al meu.

Trec un pod de aramă peste autostradă (nu e de aramă, aşa e-n poezie) pe care îmi cad ochii împotriva voinţei pe un cerşetor cu faţa şi capul ca o mască roşie, în genul copilului din filmul „The Mask” (cel cu Cher, nu cu Jim Carrey), dar mai înfricoşător, săracul, încerc să scap de imagine dar nu reuşesc. Îmi distrag atenţia aceşti oameni care par a face un picnic.

Podul continuă cu un fel de trotuar suspendat acoperit, iar tavanul dă un efect de oglindire interesant.

Descopăr cu bucurie o formă curbată între atâtea linii drepte,

şi ajung la alt pod, peste altă autostradă, spre port.

Priveliştea arată cam aşa,

iar concluzia e – se construieşte, frate, în Hong Kong, la greu.

Ce-or face oare? Încă un zgârie-nor, să le ia faţa ăstora din spate? Pare a fi şi aici teritoriu „răpit mării”, ca şi restul fâşiei cu zgârie-nori, una din cele mai scumpe fâşii imobiliare din lume.

Ajung în port,

şi abia aştept să mă îmbarc pe bacul care face legătura cu „continentul”.