27 februarie 2011

Bacul care face legătura între Hong Kong Island şi Kowloon se numeşte Star Ferry, funcţionează din 1880 şi trebuie încercat pentru privelişte.

Merită şi o privire înapoi – chiar dacă vremea nu ţine neapărat cu călătorul, priveliştea celei mai lungi linii de zgârie-nori, chiar parţială, e memorabilă.

De la Tsim Sha Tsui drumul e cunoscut, trece pe lângă hotelul cela de-l văzusem aseară, arată la fel de frumos şi ziua, cu blocul din spate la fel de strâmb în poză,

aşa că să-l privim de aproape orizontal:

Fântânile mă inspiră desigur la nişte jocuri cu timpul de expunere,

cu rezultate variate în funcţie de, literalmente, cum bate vântul.

Trăsura din faţa hotelului e loc de pelerinaj fotografic pentru localnic şi vizitator deopotrivă. Tot colţul are acel „touch” de colonialism, odată detestat, azi valorificat turistic.

Nu stau însă foarte mult, pentru că mi-e foame, iar Lock Road e aproape.

Mă opresc chiar la restaurantul acesta, Chiu Fat, numele parcă sună nu numai nostim ci şi cunoscut, nu mai ştiu dacă am citit că e o mâncătorie localnică bună sau doar mi s-a părut.

Înăuntru e mic, simplu şi la obiect, îmi place, şi e plin de ce par a fi localnici.

Aleg primul element din meniu, supă de plăcintă de peşte (fishcake) cu tăiţei, care costă 24 de dolari hongkonghezi (1HKD=11EUR, deci supa face 2 Euro şi-un pic) în ciuda insistenţelor ospătăriţei de a lua ceva mult mai scump (de vreo 57 HKD, adică 5 EUR). N-am chef însă de meniurile lor turistice, vreau ceva simplu, şi rămân la alegerea mea.

Fishcakeul ăsta e aşaşaşa, nu e rău, dar nici nu mă dă pe spate. Serveşte însă scopului stingerii foamei, iar zeama şi tăiţeii sunt chiar buni.

Cu burta plină se poate ataca Nathan Road, bulevardul „turistic” de cumpărături. Sunt multe magazine de electronice, de exemplu, dar cartea avertizeză că sunt şi „ţepe”, atenţie mare trebuie dată mai ales magazinelor cu multe reclame ale producătorilor. Ca acesta, mă gândesc eu.

Mă interesez într-o doară de preţul la Nikon D7000, primul aparat care m-a pus pe gânduri dacă nu cumva merită să „upgradez”, mai ales datorită performanţelor se zice bune pe lumină slabă – capitol la care D50ul meu e „zgomotos” – face „noise” puternic la ISO 800 şi 1600. Dar mă abţin, n-o să cumpăr cameră, mai degrabă un obiectiv luminos, de exemplu cel de 50mm cu diafragma 1.4, ar fi la fix pentru cele două nunţi, mai ales că am lăsat obiectivul de 35mm/1.8 acasă, pe de o parte de lenea de a-l căra şi pe de alta cu acest gând secret la cel de 50mm, ideal pentru portrete. Întreb de preţ, e 2350HKD. Mda, mai ieftin decât acasă dar nu cu mult. Mai e o variantă, cel de 50mm 1.8, care costă mai puţin de jumătate, dar parcă tot cel de 1.4 îmi face cu ochiul – dacă-i bal, bal să fie. Mă abţin însă şi de la asta, mai ales că în cărţi (port cu mine în vestă ghidul National Geographic pentru Hong Kong şi o hârtie imprimată de pe Wikitravel) se pomeneşte de locul magic Mong Kok, unde merg localnicii să-şi cumpere electronice, mai ieftine decât pe Nathan Road. Mă bate gândul să merg până acolo, dar e mai departe, cale de câteva staţii de metrou.

Deocamdată pe Nathan Road în sus dau de un şir de magazine curăţele,

la care mă opresc să mă uit de pantofi – n-am cărat pantofi de acasă, dar la petrecerea burlacilor şi mai ales la nuntă parcă nu s-ar cuveni să merg în „adidaşi”. Pantofii sunt ceva mai ieftini decât în Europa, dar nu cu mult. Ezit între ceva extrem de ieftin care apoi să fie aruncat şi ceva mai bunuţ ce merită cărat acasă. Mă opresc la ultima variantă – nu-mi strică nişte pantofi cumsecade. Nu prea-mi surâde să merg cu punga de cumpărături în Mong Kok, să mă miroasă a „fraier” de la o poştă (lucru care probabil oricum se va întâmpla), aşa că… tot voiam eu un rucsac bun de luat în avion, nici prea mare, dar un pic mai mare decât ce am, cu loc pentru netbook şi suficient spaţiu pentru cameră şi un obiectiv, ceva – găsesc unul, iar în timp ce-l cumpăr sună A. – a ajuns, ne vedem peste vreo oră şi ceva la hotel. Timp cât să mă reped până-n Mong Kok, zic eu.

Din strada Nathan Road se fac două „laterale” pline cu magazine de haine, Granville şi Cameron Road – de aici fac rost de nişte tricouri conform programului, şi de un iaurt îngheţat cu fructe, la care evident ochii mi-au fost mai mari decât stomacul.

Reuşesc însă să-l termin fără a simţi că plesnesc (e uşor şi bun, recomand), revin pe Nathan Road şi merg înainte, căutând o gură de metrou. Străduţele laterale sunt aglomerate, dar nu în exces, destul de plăcut; Nathan road e ceva mai puţin îmbietoare, nu pot să zic că-mi place cine ştie ce – dar nu am o dovadă: nu am făcut nici o poză, preocupat fiind cu cumpărăturile. Ca să vezi.

Asta de mai jos e singura, şi nici măcar cu strada, ci mi-a atras atenţia blocul colorat.

Arhitectura – blocuri înalte destul de gri, cu magazine multe la parter – îşi pierde din luciu pe măsură ce înaintezi spre interior, aşa că intru la metrou fără regrete.