Am hotărât să începem seara petrecerii burlacilor cu o tură la cazino – evident. Avem scop clar, să jucăm vreo 20-30 de euro fiecare, de la care ne luăm rămas-bun în prealabil – când i-am pierdut, ne oprim. Pentru asta însă trebuie să cobor să scot nişte bani de la bancomat – zis şi făcut, îi zic lui S. să meargă la ceilalţi băieţi în cameră, vin şi eu numaidecât. Întreb la recepţie, bancomatul e la capătul unui coridor, lângă un bar. Îl găsesc fără probleme, introduc cardul, aleg limba engleză şi mă întreabă: „ce monedă vreţi să scoateţi, Hong Kong Dollar sau Pataka?”

Am auzit de Pataka, e moneda locală, ne-a zis cineva că dacă ieşi în oraş îţi trebuie pataka, iar în cazino dolari hongkong. Sau invers? Nu mai ştiu. Noi vrem să jucăm un pic, dar să şi ieşim în oraş. Mă întorc spre ospătarii de la bar şi îi întreb ce monedă să scot, dolar hongkong sau pataka?

Repet întrebarea până să înţeleagă, încep să-mi explice într-o engleză pe care mă chinui din greu s-o înţeleg că o monedă e bună pentru ceva, alta pentru altceva. Dar nu reuşesc să înţeleg care pentru ce, amănuntul esenţial.

„Bun, deci eu atunci ce să scot?”
„Păi honkondola e pentlu blüblüblü (ininteligibil) si pataka pentlu bliblibli (tot ininteligibil)”.

Încep să-mi pierd răbdarea, mai ales că bancomatul scoate nişte piuituri – mă întreabă probabil dacă mai am nevoie de timp, las’ că mai bag o dată pinul, nu-i problemă. Mai încerc pentru ultima oară să scot un sfat de la oamenii ăştia – nu reuşesc. Mă întorc oarecum iritat cu faţa spre bancomat – cardul a intrat din nou înăuntru. Aha, dau să introduc pinul, dar… pe ecran scrie „introduceţi cardul”. Nici urmă de întrebarea „introduceţi pinul”.

…

Mi-a luat vreo două secunde să-mi dau seama şi mult mai multe să accept că bancomatul mi-a „mâncat” cardul. Frustrarea greu se poate descrie în cuvinte. Îmi vine să lovesc bancomatul, să mă răstesc la chelnerii paşnici, şi nu în ultimul rând să-mi dau palme – „cât de idiot poţi să fii, să nu reacţionezi la piuiturile maşinăriei?! Doar’ m-a avertizat! Eu nimic, mă târguiam cu zâmbitorii ăştia, fi-le-ar pataka de râs!

Clocotesc.

Le spun disperat oamenilor în alb ce mi s-a întâmplat, de parcă m-ar putea ajuta. Îmi spun să sun la bancă. Sunt amabili, mă lasă să sun de la telefonul lor. Vorbesc cu un robot, trec prin caudine, până ajung la unu’ care-i zice ceva în chineză, când renunţ furios şi alerg la recepţie. Îmi vine să le zic chelnerilor să păzească bancomatul dacă nu cumva îmi scuipă cardul, dar ştiu că e degeaba.

La recepţie, din nou amabili, sună ei la bancă, vorbesc păsăreşte, după care îmi spune domnişoara zâmbitoare că bancomatul a înghiţit numitul card din motive de securitate, iar din aceleaşi motive nu poate nimeni de aici să-l deschidă să mi-l dea înapoi. Nu e ca la BRD.

„Pot să trimită pe cineva?”
„Da, vine cineva de două ori pe săptămână, dar nu se ştie niciodată exact când, banca nu ştie. Dar putem suna mâine…”
„Mâine dimineaţă eu plec.”
„Îmi pare rău. În plus, banca a zis să sunaţi dv. la banca dv., iar banca dv. trebuie să contacteze banca noastră pentru a demara procedurile de recuperare a cardului, eventual.”

Sun la banca mea, trec din nou prin caudine, domnişoara zice că „nu e nici o problemă, blocăm cardul şi vi-l trimitem acasă.”
„Ăă… dar eu sunt în Asia.”
„Oh. Ăă… îmi pare rău, noi putem doar să vi-l trimitem acasă.”
„Păi şi eu ce fac?”
„Ăăă… îmi pare rău.” „Ţeapă”, a gândit, am simţit asta precis.
„Puteţi vă rog suna la banca shinezilor să-mi scoată plasticul?”
„Nu, noi nu sunăm pe nimeni, din motive de securitate.”
„Dar ei au zis să sunaţi dv.”
„Îmi pare rău, din motive de securitate, nu.”

Grrrrrr.

Între timp i-am dat un SMS lui A., să-i spun că nu vin în 5 minute cum anunţasem, dar nu ştiu sigur dacă a ajuns mesajul, că sunt probleme cu reţeaua.

Domnişoara de la recepţie, foarte amabilă, a chemat managerul, un tânăr cu freză tip creastă ciufulită modern, care îmi explică zâmbitor că nu se poate face nimic. Au un stil interesant de a da veşti proaste zâmbind, de nici nu ştii ce să crezi.

De la banca mea mi-au mai spus că pot să scot 1000 de galbeni de pe cardul de credit. „A, bun, măcar atât. E vreun comision?” „10 galbeni la fiecare scoatere.” Buuun aşa.

Între timp am început să-mi accept soarta. Voi călători fără bani, nu e prima dată. Hai că nu e atât de grav, măcar am blocat cardul prin telefon, asta e, învăţătură de minte, te descurci tu.

Mă sună A., să urc să ne adunăm să începem seara. Mă linişteşte că nu e o problemă, îmi poate împrumuta bani gheaţă să nu rămân pe drumuri, ne descurcăm. Zic că o să plătesc eu cu cardul pe unde pot şi-mi dau ei cash, ca să balansăm. Măcar bine că sunt cu băieţii, treci mult mai uşor peste hopuri din astea. Îmi pare rău că am complicat seara burlăcească a lui C., dar măcar n-au stat mult după mine, că fuseseră la masaj chinezesc, aşa că abia de se ferchezuiseră şi ei când am ajuns eu. Mai stăm un pic la un pahar, şi apoi dăm cep serii, cu voioşie.

Mie încă tot îmi vine aşa câte-un impuls să-mi trag vreo două palme, din când în când.