5 octombrie 2010

Mă trezesc la 5 dimineaţa – doar sunt în vacanţă. Cobor la recepţie cu tot calabalâcul… nimeni. Sun la clopoţel, de după o uşă apare un nene, în maieu şi chiloţi (!), frecându-se la ochi. Îi dau cheia, dă să plece. Stai aşa, că tre’ să plătesc. Aha. Plătesc – „în euro sau lekë?”, mă întreabă. „În lekë„, zic, că tocmai scosesem aseară de la bancomat. Nu prea am timp de stat pe gânduri, trebuie să mă hotărăsc repede ce fac – nu-mi dau seama ce-mi zice intuiţia, e prea de dimineaţă, aşa că…hai pe lacul Koman, dacă tot m-am trezit. Raţionamentul e – nu era planificat, deci interesant, şi altă dată probabil că nu voi mai avea ocazia. Pentru asta însă trebuie să iau un furgon până în satul Koman, cale de 2 ore, de unde porneşte feribotul. Îl întreb pe nene mai mult prin semne dacă pot să las rucsacul la hotel. „No problem”, îmi arată că îl bagă în camera de unde ieşise. Îl întreb „ku është furgon për në Koman?”, îmi explică în albaneză, nu prea înţeleg. Unde eşti, cumetre Arjen, cu engleza, să pricep şi eu ceva la 5 jumate dimineaţa? Las rucsacul, în ultimul moment mă gândesc – să iau oare geaca sau puloverul? Aseară a fost destul de cald, dar dacă plouă? Hai să iau geaca în loc de pulover.

Ies afară – plouă.

Buună vreme pentru mers pe lac. Ezit. Are rost oare să forţez? Semne ar fi că nu e necesar să mă duc – oare cum o să-mi aduc aminte ulterior de această decizie?

Pornesc totuşi în direcţia în care cred că-mi zisese recepţionerul. Trec pe lângă un magazin care tocmai deschidea, întreb omul aceeaşi întrebare, zice că nu ştie. Hmm. Mai merg un pic, mai găsesc o trecătoare singuratică, o întreb, îmi arată tot înainte şi la stânga. Sper că nu e din cele care încurcă stânga cu dreapta, că de înţeles ce-a zis n-am înţeles, mă iau după semne. Mergând eu aşa pe lângă un magazin de reparat computeraşe

mă lovesc cu palma peste frunte: banii! Am dat toate lecile la hotel, nu mai am bani de furgon! Ce-o fi fost în capu’ meu, de ce n-oi fi plătit în euro?! Ştiu de ce, ca să am în Muntenegru, dar până-n Muntenegru mai am un furgon şi-un feribot de luat! Uff, unde-o fi un bancomat? Ieri am văzut o grămadă, azi parcă au intrat toate în pământ. (am uitat să zic, e plină Albania de bancomate, contrar aşteptărilor, sunt toate băncile „cunoscute” pe piaţa esteuropeană, cu Alpha, Raiffeisen, Unicredit la loc de cinste, plus ceva bănci locale şi turco-locale. Dau de un bancomat – Alpha, cred. Bucuros, dau să scot bani – nu merge. Nu mai avea fonduri. Aaah. Se apropie ora 6, când teoretic trebuie să iau furgonul. Mă grăbesc şi, prin zorii mijind, văd un microbuz oprit mai în faţă, la o intersecţie. Nu tu staţie, nimic, era oprit pe dreapta. Mă duc lângă el – nimeni în maşină, era staţionat. Dar în faţa lui opreşte alt microbuz din mers – mă duc la geam, întreb – Koman?, deşi văzusem scris pe bord. Zice că po. Adică da. Zic că n-am leci, po’ să găsesc un bancomat? Yo, adică nu, doar la hotel Rozafa în centru ştie un bancomat. „Dar”, îmi zice, „la 7 mă-ntorc aici, e bine?” „Shtat, shtat„, face semn cu degetele. „Mir, po„, zic. „Bine, da”. Pleacă.

După ce pleacă, mă gândesc – adică cum se întoarce la 7? Păi nu trebuia să plece acum la Koman? Adică merge şi se întoarce într-o oră? Parcă în carte zicea că e 2 ore drumul. Hmm, nu miroase a bine.

Mă duc până una alta să scot bani. Mi-e cald cu geaca. Nu mai plouă. Pavajul ud dă un efect vizual fain, trag nişte poze.

A, şi aseară n-au ieşit antenele parabolice pe blocurile vechi, iată-le.

Am timp să merg şi până la catedrală, unde prind cerul frumos al răsăritului.

Oraşul se trezeşte la viaţă, e un sentiment plăcut.

Pe la 6 jum’ate mă întorc în „staţie”, întrebându-mă dacă va veni omul. Mă tentează să iau un byrek (citit „bürek”) de mic dejun de la byrekăria de un pic mai încolo, dar încă nu e gata, e abia pus la copt. Mă întorc, să nu pierd şi al doilea furgon, că bacul pleacă la 10, zice cartea. Pe la 7 fărun sfert opreşte un furgon pe jumătate plin, şoferul mă întreabă – „Koman”? – ezit o secundă, i-am zis omului că-l aştept la 7… dar dacă nu vine? Ce-i în mână nu-i minciună, mă urc.

Stau la geam, şi aproape instantaneu mă ia somul. Mă trezesc întâmplător chiar când trecem pe lângă un ochi de apă, pe care mă reped să-l pozez, direct din somn.

La smucitura-mi, copilul din faţa mea se întoarce şi se uită cu ochi mari la camera mea mică. Ne zâmbim. După puţine minute, vomită. Mama lui îi face rost de o pungă albastră de la şofer, pe care… o aruncă pe geam la vreo secundă după ce am făcut poza asta.

După vreo 5 minute vomită şi ea.

Scena se va repeta de 5 ori. 5 pungi albastre în plus pe plaiurile din inima Albaniei.

Din fericire nu mi se face rău văzând aceste, şi după vreo oră de mers în faţă se vede un zid foarte mare, ca un baraj de lac de acumulare. Am ajuns oare? Microbuzul oprește în sat, mă gândesc că aici o fi, dar șoferul zice ”țigaret” – pauză de țigare. Deci nu e aici. Și nu e aici, deşi într-adevăr e un lac după baraj,

dar noi o luăm pe lângă el,

pe un drum de munte îngust, șerpuitor și destul de stricat, dar practicabil. E panglica mică lucitoare care se pierde în zare.

Peisajul e sălbatic şi frumos, în ciuda ploii.

În carte scria de „lacul verde”, într-adevăr, pe alocuri unde nu se reflectă cerul gri,

apa e de un verde intens.

Încerc să moţăi, pe muzică albaneză dată tare. Seamănă foarte tare cu muzica indiană, şi la cum sună limba.

Ajungem pe la 8 jum’ate, deci am făcut un pic sub 2 ore, ne dăm jos – frig. De ce n-oi fi luat şi puloverul? Pentru că era cald în Shkodra, de-aia. Acum e frig, și umed. Îmi iau rucsacul, şoferul coboară bagajele pasagerilor, între care o cutie de carton pe care mi-o arată râzând – conţine o capră. Vie. „Skanderbeg”, zic. După un moment de ezitare, râde. Deci ştie despre coif. Sau râde din politeţe. Mă duc înăuntru la bar, iau un ceai de trëndafir, stau cu gâtul deasupra lui să mă încălzesc. Citesc Lonely Planet.

Pe la 9 vine ce pare a fi un feribot, mă scol, dau să ies, dar văd că lumea din jur nu se mişcă.

„No correct, no correct„, aud ca prin ceaţă. La a treia interpelare îmi dau seama că vocea vorbeşte cu mine, însoţită de o privire supărată. „No correct.” E șoferul furgonuluidin Shkodra.

Îmi pare rău, și îmi pare rău că nu-mi vine expresia ”îmi pare rău” în albaneză. Pleacă supărat. Da, domnule, sunt neserios – așa e. Chiar îmi pare rău.
Mă bate un gând să-l împac zicându-i „hai înapoi la Shkodra”, ca să-ţi iasă totuşi şi ţie ceva – pe vremea asta (între timp plouă zdravăn) şi-aşa n-am ce căuta pe un lac, fie el de munte şi verde.