28 februarie 2011

„Cum vreţi să mergem, cu feribotul sau cu elicopterul?”, întreabă S.
„Cât e elicopterul?”
„300 de euro”
Împărţit la 4, ar fi o treabă!
Până la urmă mergem însă cu feribotul, pentru că S. află că e 300 de euro de persoană, faţă de 13 euro feribotul.

Important e că ne-am adunat echipa completă, putem porni spre Macau (sau Macao, detalii despre nume aici, mie tot nu mi-e clar). Feri face cam o oră jum’ate, iar sosirea e cu pancarte festive.

A. a rezervat camere la hotelul MGM Grand, care e grand atât la exterior

cât şi în interior.

Tablourile de la recepţie mă fac să mă întreb – pentru a câta oară – oare dacă aş putea să fac şi eu aşa ceva, şi să mă umplu de bani. Sau să mor de foame ca un artist, depinde.

A. fiind cavaler de onoare s-a ocupat de tot, a rezervat pentru el şi mirele C. un apartament, iar eu cu S. împărţim o cameră „normală”. Apartamentul e foarte fain, ca cel din „Hangover”, care e şi ideea.

A. ne-a împărţit şi rolurile din film, destul de clar care sunt ele. Ne închipuim cu ochii deschişi de unde va apărea tigrul. Sau ursul panda, ce găsim.

Din cameră se vede un pod spre partea cealaltă a oraşului, unde probabil nu vom ajunge,

iar din hol o privire asupra staţiunii. În mijloc e cazinoul Wynn, făcut după chipul şi asemănarea celui din Las Vegas – de altfel, tot mafioţii investitorii de acolo au construit principalele cazinouri şi aici în Las Vegasul Asiei.

Coborâm să ieşim în oraş, după un scurt popas în curtea interioară.

C. a mai fost aici şi ştie, o luăm la picior spre centrul vechi. Teoretic şi pe hartă pare aproape, practic nu-l găsim, după rătăciri printre betoane ne urcăm într-un taxi, care ne duce pe ceva ocolişuri (dubioase la început, dar probabil valide din cauză de sensuri unice) şi ne depozitează la vreo 200m de unde ne culesese – se vede, însă, ceva ce seamănă mai mult a ce voiam să vedem.

C. are dreptate, e alt feeling în Macao faţă de Hong Kong.

O fi şi în minţile noastre, dar parcă simţim influenţa portugheză mai caldă, mai… latină, faţă de Hong Kongul mai „serios”. De exemplu, deşi geografic e mai la Nord decât Hong Kong, în Macao te simţi mai la Sud.

C. şi S. dau dovadă de răbdare în timp ce eu şi A. pozăm de zor la detalii –

ei au mai fost şi nu se grăbesc nicăieri. După ce ne pozăm arabescurile şi ferestrele

o luăm pe străduţă înainte,

nu ştim exact către ce, dar ştie C. şi nu ne facem probleme. Ne atenţionează asupra standurilor

care vând carne de vită preparată tradiţional.

Gust şi eu o bucată, nu prea-mi place. Cumva dulceag-unsuroasă, nah.

Şi ajungem la obiectiv, punctul nodal al oraşului vechi – faţada unei biserici cu aspect medieval

(aflu ulterior că e catedrala Sf. Pavel, construită pe la 1600 toamna, arsă în 1835 de a rămas ce se vede),

după cum ne lămuresc şi aceste statui vorbăreţe.

Urcăm mai aproape

până lângă faţada stră-vezie,

pentru a privi de sus înapoi, privirea lui King Kong.

Ordonat, frumos.

S. s-ar întoarce, dar C. mărturiseşte că mai e un punct, şi mai înalt – iar sindromul King Kong începe să bată la tâmplele-mi: „hai să urcăm. Dacă tot am venit pân-aici…”

S. e băiat de comitet şi urcă cu noi până la fortăreaţă, ultimul bastion în calea obiceiurilor păcătoase, cu armament corespunzător în dotare, mânuit de vajnici soldaţi.

Ţinta soldatului universal este clădirea cazinoului Lisboa, emblema arhitectonică modernă a oraşului care ni se desfăşoară la picioare.

Şi se vede clar – cazinourile îngrămădite în zona „Lisboa”, iar restul… destulă devălmăşie arhitectonică, dar chiar şi aşa mi se pare interesant – se văd case!

Poate e pur şi simplu sentimentul conştientizat că mă aflu la Macao mi-l face cumva simpatic.

Dăm o tură cetăţii bine apărate,

hai şi-o poză mai hartistică,

şi ne întoarcem printr-un parc cu pavaj interesant de pus la colecţia de pavaje.

La întoarcere găsim hotelul Lisboa mult mai uşor,

dar

nu găsim restaurant unde să mâncăm. Mergem pe o stradă înainte, ca să avem de unde ne întoarce – până la urmă S. şi C. găsesc pe această stradă clar obscură

un restaurant „de cartier”. Intrăm, căci stomacele cer orez. Înăuntru, noi şi chelnerii, care dublează numărul persoanelor prezente. Engleză yok, dar le potrivesc – eu cer prin semne nişte şerveţele, ea vine şi şterge masa cu un prosop ud. Hai că nu e departe. Ne înţelegem prin semne, deoarece cantoneza mea nu a progresat dincolo de mgoooi, cu ooooi parcă mirat, care înseamnă şi vă rog şi mulţumesc. Nici o şansă să înveţi dacă nu auzi cum se pronunţă, din transcrierea de pe wikitravel nu înţeleg mare lucru.

Una peste alta, mâncarea e bună. Comandăm ca de obicei din mai multe feluri diverse şi le împărţim, chelnerii stau curioşi în jurul nostru, râzând din când în când. Râdem şi noi, întrebându-ne ce-or gândi.

Mie nu-mi place mâncarea chinezească din România şi de aiurea, dar am înţeles de la A., care e un mare fan, că cea de la „faţa locului” nu se compară, e mult mai bună. Ei bine, aşa e. Îmi place, pap din toate. Chiar şi porcul, de care n-am mai mâncat de mult („nu e pasăre ca porcul”) e gustos.

Până terminăm festinul (am comandat mai mult decât putem teoretic duce, dar practic reuşim), se face seară.