9 martie 2011

Strada „mea” pare destul de dărăpănată (ce mulți „ă” are cuvântul ăsta!), dar are zgârie-nor pe fundal? Are.

Are mall la colțul străzii? Are.

Mă grăbesc să trec pasarela și să intru, pentru că plouă. Prima misiune e să scot bani de la bancomat, căci după cum se știe am rămas fără lichidități. Și fără card de debit, dar de la bancă mi s-a spus că pot scoate bani cu cardul de credit – lucru evitat până acum datorită cash-ului primit de la A., dar nu mai vreau să iau împrumut, a venit momentul să apelez la rezerve, pentru că trebuie să plătesc hostelul foarte zâmbitoarei gazde (de fapt administrator, un indian care zâmbeşte larg cu toţi dinţii albi indiferent de situaţie, chiar când îţi spune „nu se poate plăti cu cardul, trebuie cash„.

N-am emoții, până când… bancomatul îmi spune că nu-mi recunoaște cardul. Hmm. O fi pentru că are banda magnetică gri, nu neagră? Hai să încerc cu celălalt, cel rupt. Aici am emoții, dacă mi-l reține bancomatul, sau se rupe înăuntru? A, dar stai, bancomatul acesta nu înghite carduri, e din ăla unde rămâne cardul afară, poți să-l tragi cu mâna. Dar… îmi zice că nu poate să-mi dea bani de pe card, că nu ştiu ce e blocat.

Furios, sun la bancă, oamenii îmi zic că da, e o problemă, încercați în 20 de minute. Grrr.

Ce să fac 20 de minute în ploaie? A, s-a oprit, ia să mă plimb puțin. Sunt în spatele mallului, cu privire la râu

cu la niște case colorate care îmi atrag atenţia vis-a-vis.

Mă plimb până la capătul clădirii lungi a mall-ului când începe din nou ploaia.

Mă adăpostesc chiar lângă o gheretă de înghețată – hai să iau o înghețată, dacă tot stau aici. Dau să comand una cu aromă de ceai verde, dar… îmi dau seama la timp că nu am cash, întreb și, evident, nu se poate plăti cu carte de credit. Așa că-mi pun pofta-n cui și mă întorc la bancomat.
Răsuflu ușurat – merge, reușesc să scot bani, cu cardul cel rupt. După o scurtă oprire la standul cu înghețată, pornesc în sus pe Victoria Street, spre punctul de întâlnire cu A.& A.

Pe drum îmi atrage atenția clădirea curții supreme de justiție, ca o farfurie zburătoare.

Picură cu intermitențe, mă aciuez la un moment dat într-un magazin de electronice, nu mă pot abține să nu mă uit la prețurile camerelor, cam scumpuțe. Nu stau mult, mai ales că aerul condiționat dinăuntru face un frig îngrozitor, ies din nou în sauna de afară, și nu după mult timp ajung la destinație.

Denumit după fondatorul Singaporelui, Sir Stamford Raffles, Hotelul Raffles a fost deschis în 1899 și e și azi un simbol al decadenței coloniale luxuriante. Mai multe despre domnul Raffles se găsesc în acest ciot wikipedian românesc sau în acest articol care descrie în amănunt extrem de complicata situație geopolitică a zonei de pe la 1800 primăvara-toamna, lucruri despre care nici nu-mi aduc aminte să fi învățat la istorie – poate pentru că e prea departe.

Hotelul e construit în stil european, are o curte interioară cochetă, cu palmieri, și un bar

unde i-am găsit pe A. & A. și am savurat cu ei un cocktail Singapore Sling,

inventat de barmanul Ngiam Tong Boon între 1910 și 1915, și savurat de-a lungul timpului de distinși apreciatori ai licorilor de gen precum Hemingway (sigur) și Somerset Maugham (probabil).

Și-am pornit mai departe, cu foamea în noi, oprindu-ne până la urmă la un restaurant ce s-a dovedit a fi al unui hotel. Am ales un Nasi Goreng indonezian – A.&A. urmau să meargă în Indonezia, dar eu nu, și-am zis că suntem destul de aproape ca să încerc – doar o strâmtoare ne desparte. Mda, a fost bun, dar nu m-a dat pe spate – tot în Indonezia trebuie încercat.

Drumul a continuat în sus pe Orchard Road, strada livezii, pe lângă mall-uri, și-n dreapta,

și-n stânga,

confirmând renumele singaporezilor ca maniaci în ale cumpărăturilor.

Ne uităm şi noi la câteva magazine la parter, după camere – imposibil de combătut impulsul. A. aflase că mâine se deschide un mare târg foto, dacă e de luat cameră, probabil de acolo, așa că lăsăm magazinele și ne afundăm pe o stradă laterală

cu case colorate,

bicolorate

și oblonate.

Frumos, parcă e altă lume, aduce aminte de casă. Înapoi pe Orchard Road, ne luăm un suc de… legume, cică foarte sănătos (al meu nu e nici rău la gust), cu care A. își pătează bluza, lucru care declanșează întoarcerea la hotel. Eu aș merge cu metroul, dar nu-l văd nicăieri, parcă aveau în oraş, dar nu e de găsit, așa că ne urcăm într-un taxi condus de o tanti arăboaică cu batic,fustă lungă și mănuși de dantelă plus adidaşi pentru condus comod, foarte amabilă, care ne povestește o grămadă despre oraș, ghid turistic veritabil. Foarte agreabil. Îi las pe A.&A. la hotel și eu mă apuc să explorez împrejurimile până se gătesc ei – am de gând să găsesc fântâna prosperității, care e în zonă.