Dimineața, sfat la masa plină de scrisori (îmi place aranjamentul).

M&A se cunosc deja cu fetele de la recepție/bucătărie, știu procedura. Una din fete, Tatiana din Portugalia, face clătite, cu gem, foarte bune pentru micul dejun. Valentina din Sardinia ne explică ce și cum să vedem. Ne recomandă turul pe jos, organizat în fiecare zi de o firmă de studenți (după câte îmi dau seama) – e gratis, dai doar bacșiș ghidului cât vrei. Turul nu e singura activitate organizată de ei, poți merge seara la un circuit al barurilor – 4 baruri, 12 euro, cu băutură inclusă. Te duc în locuri mai puțin ”turistice”, dar faine, pe gustul tinerilor (da, următoarea etapă în turism e să-ți duci clienții în locuri ”neturistice” – iar lisabonienii se pare că au prins trendul).

Strada cu hostelul încă nu s-a umplut de lume,

dar când ieșim în strada principală orașul deja a prins viață. Și ce viață, nici n-a încăput în poză.

Grupul s-a strâns deja în piața Rossio, în dreapta,

pe care piață am timp să o cuprind în ansamblu

și în detaliu

până își împart cei doi ghizi ”prada” – unii merg în cartierele mai noi, noi în cele mai vechi.

Începem chiar în piața Rossio, unde ghidul, pe numele lui Gonzalo (un fel de Gunzalu pronunțat gutural) ne atrage atenția asupra ”valurilor” din pavaj – se pare că în trecut erau numerotate, iar oamenii le foloseau ca punct de întâlnire – ”ne întâlnim pe valul 35”, mergeai la margine, găseai valul 35 și o luai pe el de-a latul pieței, până dădeai de persoană.

Pornim. Primul popas, la spitalul de păpuși,

o clădire interesantă nu numai pentru poveste (au reparat o dată o păpușă, și de-acolo li s-a tras – a doua zi erau zeci de copii cu păpuși la uși, de au rămas în branșă), dar și arthitectonic – exemplu de stil maur, cu clădiri învelite în faianță colorată.

O să fie o temă recurentă pe parcursul întregului sejur.

Mă-ntreb de unde până unde maurii cu faianța – să apere de ploaie? De unde ploaie, în deșert, de unde vin ei? Să țină răcoare? Poate. Oricum, dă o atmosferă foarte plăcută, caldă – deși eu asociez faianța cu ”rece”.

Mergem mai departe, pe lângă pereți roz cu rufe,

urcând pe străduțe – Lisabona e unul din orașele ”pe șapte coline”, din categoria Roma, Atena sau… Iași, cum cu plăcută surpriză am găsit pe wikipedia englezească.

Avantajul e că ai multe puncte de panoramă.

Depărtările sunt în ceață, acolo e portul probabil,

dar se văd bine apropierile, în lumină caldă – M. remarcă acoperișurile roșii,

ceva deosebit față de panoramele de obicei gri ale marilor orașe. Priveliștea îmi evocă mai degrabă cochetul Dubrovnik decât o Londră sau un Paris.

Vom mai găsi puncte de vedere, de exemplu unde orașul întâlnește marea,

și aș sta o zi întreagă să trag la panorame,

largi

sau mai de aproape.

Experimentez un pic cu aparatele, dacă tot l-am cărat și pe cel mare în spinare. Aparatul mic are un unghi de deschidere mai mare,

pe cel mic am lentila de 35, ”normală” aplicând conversia DX, um ar veni vede cam ”ce vede ochiul” ca mărime – cu un câmp semnificativ mai îngust, însă.

În compensație parcă detaliile se văd un pic mai bine… parcă.

Lumina e foarte frumoasă – chiar dacă e amiază, e toamnă, și cade un pic pieziș,

Iar noi mergem mai departe.