Spania pare aridă din avion, cum mă așteptam, cu pete de culoare verde

sau turcoaz.

Cea mai spectaculoasă pată de culoare mă așteaptă însă la aterizare: un curcubeu de toată frumusețea, în întregimea arcului:

La ghișeul pentru bilete de autobuz:
„Cum ajung la hotelul Holiday Inn Express?”
„Din oraș?”
„Nu, de la aeroport.”
„Cu autobuzul linia A expres, din față, prima stație.”
La șoferiță: „Hotelul HIE?”
„Din oraș?”
„Nu, de la aeroport.”
„Nu știu.”
„Cică la prima stație. Cum îi zice?”
„Avenida Velazquez?”
„Da.”
Buun. Mă așez pe scaunele pentru minusvalidos, bătrâni și bolnavi, cu spatele la sensul de mers, piciorul sus pe bagaj. Să apăs butonul roșu oare? Doar’ i-am zis că la prima stație. Apăs totuși, cu juma’ de inimă, să nu zică că-s obraznic. Dar ia să mă așez eu cu fața, să văd unde mergem, că mergem cam de mult.
Hop, nu mă așez bine că văd Holiday Inn Express pe partea cealaltă. Trecem, nu dă semne să oprească. Mă uit la tabelă, a schimbat stația. Apăs cu furie pe butonul roșu, piuie tare, apare „parada solicitada.”
Oprește după vreun kilometru, mă duc la ea, zic, pe un ton calm – „aici e hotelul Holiday Inn?”
„Nu știu, e ăsta?” arată peste drum. „Nu e ăsta, mai trebuie să mergem.”
„Nu, l-am văzut eu mai în spate. De ce n-ați oprit la prima stație?”
„Păi n-ai apăsat pe buton. Eu ți-am zis că nu știu unde e.”
„Păi v-am spus că la prima stație.”
Dă din umeri. Cobor, înjurând cu voce tare. […] cu cerceii tăi în pavilionul urechii cu tot, de ce n-ai oprit, […]? […]. Acum să merg cu bagajul pe jos, minusvalido cum sunt. […]
Trebuie să trec peste o pasarelă peste autostradă ca să ajung pe cealaltă parte. Stația nu e departe și în curând oprește un autobuz, tocmai când contemplam perspectiva de a merge vreun kilometru jum’ate pe jos. Din fericire n-a fost nevoie. Ajung la hotel și scriu repede aceste, să scap de nervi și să pornesc în liniște spre oraș.