Luni, 30 martie 2009

I-am întrebat pe C. şi M2 la cină în seara precedentă ce excursii de o zi s-ar putea face în jurul Tokyo-ului. Nikkō şi Kamakura au reieşit ca favoriţi, primul în munţi, a doua la mare.
Am zis că întâi ar fi frumos să vedem Pacificu’, aşadar prima excursie este la Kamakura. Azi e şi ziua festivă a activării abonamentului de tren Japan Rail Pass, care ne va degreva de 90% din costurile călătoriei în timpul rămas – doar ocazional vom mai lua cicateţu’ care se plăteşte separat, atunci când nu vom avea legătură la tren. Bună treabă acest pass.

Kamakura e la 50km Sud de Tokyo, se ajunge în vreo 45min cu trenul regional. Prima impresie nu e foarte diferită de o staţiune „de la noi”, în perioadă aglomerată, doar că cu oameni îmbrăcaţi desigur.

Am pornit-o vitejeşte pe această stradă aglomerată, cu feeling ca in filmuletsul de mai jos,

şi am ajuns la un templu, de la care pleca o alee

Din păcate, cireşii încă nu erau înfloriţi, dar trebe’ că arată frumos când sunt. La capătul aleii, după ce am pozat un nelipsit torii, de data asta roşu,

ne-am dat seama că… ne rătăcisem. Am întrebat 2 fete de la ceva magazin de cosmetică unde sntem; nu ştiau nici unde se află, şi nici vreo boabă de engleză, aşa că am rămas la fel de confuzi. Ne-am tras la o parte studiind harta, m-am prins până la urmă că o luasem exact în direcţia opusă faţă de unde voiam să mergem. Între timp, una din cele 2 fete a venit într-un suflet să ne explice prin semne că tre’ s-o luăm înainte şi la dreapta pentru a ajunge de unde-am plecat, la gară. Se informase, săraca, nu putea să ne lase în ghiarele rătăcirii.

Aşa că am ajuns din nou la gară, iar ca să nu mai pierdem timpul am luat autobuzul spre Daibuţ.

Daibuţu’ din Kamakura e atracţia principală a zilei. Dai înseamnă mare, butsu e buda. Buddha. Daibutsu – Marele Buddha. Sau, mai precis, un Buddha mare. Şi e mare.

Se uită oarecum impasibil

şi meditativ

la hoarda de turişti care se pozează cu el.

E a doua statuie a lui Buddha ca mărime din Japonia. Turnată în bronz acum sute de ani, se poate vizita pe dinăuntru să admiri tehnica. Ceea ce am şi făcut. Lumina înăuntru venea de la cele 2 ferestre (!) din spinare.

Daibuţu’ a avut în timp probleme cu capu’, adică i-a căzut de câteva ori, la cutremure, dar l-au reparat băieţii. Capul de acum e din acest motiv mai „nou” decât corpul pe care stă.

Ne-a plăcut la Daibuţ, ne-am odihnit un pic, şi după un pachet de crackers lichidaţi, am luat-o la picior prin staţiune. Care arhitectonic nu m-a impresionat absolut DELOC,

un fel de Costineşti, cu clădiri insipide, gri, pătrăţoase, cu multe cabluri pe deasupra, înghesuială.

Noroc cu templele

care „salvează peisajul”,

cu grădini, iazuri şi crapi,

şcoli de caligrafie

sau aglomeraţii de statui de buzi

între care şi un „buddha tip brâncuşi”.

De la acest templu din deal care posedă cele de mai sus, se vedea panorama oraşului, şi – marea.

Gata, hai la mare.
Zis şi făcut. Plaja, din nou, nu m-a dat pe spate, cam „ca la noi”. Bine, nu hârtie, sticle, mucuri de ţigară, dar alge din plin, arhitectură modestă, şi un aer dezolant de extra-sezon crunt.

Pe plajă, până să fac eu poza de mai sus, văd că M. stătea de vorbă cu 2 localnice. Când mă apropii, mai că izbucnesc în urale. Motivul bucuriei lor, aveam să aflu, era că stau de vorbă cu noi. „I am so happy!” a zis una dintre ele. Ştia un pic de engleză şi era entuziasmată că avea ocazia să o folosească. Nostime.

Ne-am luat la revedere cu veselie şi am plecat mai departe, spre munte. Mă rog, deal. Citisem că există o „cărare a templelor”, mergi prin pădure şi dai de temple în stânga şi dreapta. Pentru asta a trebuit să trecem prin oraş, şi cum ne încerca foamea, am căutat din priviri un loc de unde să producem nişte boluri de orez. N-am găsit, am trecut însă pe lângă o tarabă unde se vindeau nişte plăcinţi interesante. Rotunde, rumene, crocante, învelite în foaia de algă pe care o ştiam deja de la bulgării de orez. Luăm? Luăm.

Acuma, nu regret că am luat. Dar bună n-a fost. Un gust fad, nedefinit, un pic sărat, uleios. Parcă mâncai nimic crocant cu alge.

Mergând mai departe, am văzut la altă tarabă nişte ţepuşe cu nişte bile mici, tot rumene, ce păreau bune. Luăm, să ne dregem gustu’? Luăm.

Acuma, nu regret că am luat. Dar bune n-au fost nici alea. Un gust asemănător, doar că moale, nu crocant. Cred că erau din ceva pastă de orez.

Citesc acum că plăcintele cu pricina se numesc “senbei“, sunt de orez, specifice locului şi “populare în rândul turiştilor”. Într-adevăr, am văzut mulţi cu plăcinte în mână, era şi coadă la dugheană – mă îndoiesc însă că era vreunu’ să fi cumpărat a doua oară…

Luîndu-ne cu una-alta, şi cu o cafea Georgia coffee pentru M., la cutie, din vastele arome prezente în automatele de vânzare (noi am ales cu lapte), am ajuns la cărarea din pădure. Pe care am pornit.

Mergem noi ce mergem, prin pădure, frumos, linişte, dar – nici urmă de temple. Mai mergem, să tot fi fost vreo juma’ de oră, când în sfârşit dăm, cu un oftat de uşurare, de nişte indicatori.

Mda. Mergem mai departe, şi a durat ceva până să ajungem la un templu. Dar am ajuns.

Nu era lume, ne-am întâlnit doar cu un bătrân cu un câine, l-am întrebat în japoneză cum îl cheamă pe câine, a zis husky (deci a înţeles „câine”, n-a înţeles „cum îl cheamă”), apoi ne-a întrebat ceva în japoneză, la care am dat din cap de câteva ori politicos şi am plecat. Habar n-am ce a zis.

Ne cam săturasem de umblat prin pădure, aşa că am zis hai, încă unu’ şi ne ducem. Dar chiar înainte s-o apucăm în jos, am întrezărit un tăpşan, şi pe tăpşan, o statuie.

E Minamoto no Yorimoto, şogunul care a instaurat „perioada Kamakura”, la sfârşitul secolului 12. A durat puţin, din 1192 până în 1333, da’ orişicât – a fost capitală? A fost. A fost în sensul că aici era sediul şogunului, care era tăticul statului, împăratul având doar funcţie decorativă. Dacă nu mă înşel, împăratul era tot la Kyoto, dar Kamakura a fost considerată capitala „de facto”.

După nea Minamoto am luat-o în jos, pe un drum destul de abrupt şi lăturalnic, şi am ieşit undeva în oraş, într-un cartier „normal”. Eu fiind preocupat în a căuta semne care să ne indice încotro o fi oare gara, M. a observat această clădire cu o inscripţie cu totul ieşită din comun:

Am găsit gara într-un final, şi înapoi la Tokyo. La timp pentru a da o tură repede în Akihabara, oraşul electric.

Eram foarte interesat de oferta şi preţurile electronicelor. Oferta – produsele cele mai noi (se spune că e cea mai mare ofertă de electronice din lume), la preţuri nu cu mult mai mici decât în vest – plus faza că multe modele în Europa nici n-au apărut. Hibe ar fi 2 – eu nu vreau neapărat ultimul model, în plus toate funcţionează cu curent japonez, 100V la 50 Hz, şi trebuie să te cari mereu cu transformator după tine. Aşa că, într-un final, după ce am căscat ochii în magazine gen Llaox,

am zis pas, n-am cumpărat nimic.

Ne-am suit frumos în metrou, şi ne-am dus să luăm bagajele de la hotel – ne expiră cazarea, mâine e zi de excursie, aşa că lăsăm marea partea a bagajelor la C. acasă.

Timp de o observaţie în metrou: TOŢI au ceva de făcut pe telefoane.

Unii se joacă, alţii emailuri, alţii chat-uie. Sunt 2 modele de telefon mari şi late – unul cu clapetă, cum are fata din dreapta, cotă de piaţă empirică vreo 70% şi unul care „se trage”, ca fata din stânga.

Ajungem, lăsăm bagajele, mâncăm nişte sushi foarte bun adus de C. de la sushiarul din colţ, povestim, râdem… şi plecăm intempestiv, că se făcu aproape miezul nopţii, şi cicateţele nu mai circulă. Fugafuga, abia în drum spre staţie îmi dau seama că am uitat aparatul de fotografiat la C. acasă. Tipic. Ah, şi mâine vrem să plecăm devreme… Dar nu mai e timp de întoarcere, mai ales că trebuie să şi schimbăm. Prindem metroul în Ebisu, penultimul, şi ajungem la Shibuya, unde trebuie să schimbăm. Acolo vine ultimul metrou, şi… se pare că nu sntem singurii care îl pândesc:

Aşadar, niponul stă şi el cât poate în oraş, şi apoi cu ultimul cicateţ acasă. Ca şi noi, căci mâine e zi lungă. Şi mai tre’ să recuperăm şi aparatul cela mâine dimineaţă, ofof – cum să plec în excursie fără el?