Marţi, 31 martie 2009

„TU ŞTII CÂT I CEASU?? UNŞPE!!”

N-a sunat alarma telefonului, sau n-am auzit-o, şi nu ne-am trezit. Voiam să plecăm pe la 8, să prindem cât mai mult la Kyoto… Mda. Ţeapă. În timp ce ne îmbrăcam, altă panică – dacă nu faci checkout la timp, în ţara asta cică plăteşti în plus, piperat, fiecare oră. Iar checkoutul se face de obicei la 10… Fug repede jos, zic – facem checkout acum. Ok. Din fericire, aici limita e 11. În timp record (pe la 11 jumate, cred), reuşim să plecăm. Mai aveam însă un drum până la C., să recuperăm camera foto. Of, of. Frustrant când se întâmplă de-astea, a durat ceva digestia evenimentului. Din fericire, nu a durat foarte mult, căci la un moment dat a venit ideea. Ideea că în majoritatea acestor mici aparente „loviturilor” ale sorţii (păstrând proporţiile) poate zace un semn. Şi ai de ales – ori rămâi obsedat de vechiul obiectiv şi frustrat că nu l-ai îndeplinit, ori iei „faptele împlinite” ca pe un semn şi adaptezi obiectivele.

Aşa că am zis – hai la Osaka.

Una, că Osaka e un mare oraş, al treilea din Japonia după Tokyo şi Yokohama, care însă e lipită de Tokyo de fapt, aşa că Osaka e „rivalul” tradiţional al lui Tokyo, care probabil îi zice oh, sucker. Ca mentalitate, Osaka cică e mai relaxat, mai „tânăr”, mai hedonist. Boon. Apoi, punctele de interes turistic de la Osaka se pot acoperi într-o zi, conform Lonely Planet primită de la C. (mulţumiri, a fost de mare ajutor!), deci nouă ne ajung câteva ore. În plus, reuşisem să rezerv cazare la Kyoto pentru ziua a doua, dar nu şi pentru azi. Osaka e destul de aproape de Kyoto. Şi în fine, de fapt poate în primul rând, tentaţia de a păşi pe urmele lui Ion din bancul cu Vinţu de Jos (sau de Sus?).

Zis şi făcut. Emoţiile creşteau, căci se apropia unul din momentele speciale ale sejurului – călătoria cu Shinkansen, trenul cel rapid. Eu înainte când vorbeam de acest tren îi ziceam Tokaido. Acum am aflat că trenului îi zice shinkansen, iar Tokaido este ruta cea mai cunoscută şi de altfel inaugurală Tokyo-Osaka.

Aha.

Ajungem în gara Shinagawa, de unde ne zisese C. că putem lua şincansenu’, să nu mai mergem până hăt în gara Tokyo. Ne dăm jos, trecem de turchineţi, trebuie să arătăm rail pass-ul la fiecare trecere, ceea ce câteodată înseamnă să stăm la coadă, partea bună e că putem întreba funcţionarul ce tren trebuie să luăm: „Sumimasen, Shinkansen Osaka ni doko desu ka?” „Nu vă supăraţi, shinkansen spre osaka unde este?”, la care ei răspund „platform numer 2”, şi arată mulţumiţi „2” din degete. Cred că atâta ştiu în engleză, aceste 3 cuvinte. Dar sunt cuvintele esenţiale pentru a ne ajuta.

Biletul nostru ne dă dreptul să mergem cu Shinkansenul al doilea ca viteză. Cel mai rapid e Nozomi, care nu opreşte deloc între Tokyo şi Kyoto, sau doar o dată, mi se pare, noi îl luăm pe Hikari. Oricum, face cei 400km dintre Tokyo şi Osaka în vreo 3 ore. Cu vreo 3 opriri cu tot. Not bad.

Din păcate, nu are internet. Zic din păcate, pentru că nu aveam rezervare pentru seara, şi speram să rezerv din tren. Nţ. Dar – planeta singuratică a lui C. avea nişte hosteluri indicate, am sunat la unul dintre ele şi am găsit loc. Chiar lângă gară. Buun. Astfel am adormit duşi (ca de obicei în orice mijloc de transport japonez, şi ca jumate din localnici – o fi ceva în aer?). Din păcate asta a însemnat că, dacă a fost vreo şansă să vedem muntele Fuji din tren, am ratat-o. E drept, era ceaţă, vizibilitate destul de scăzută, nu cred că am fi văzut mare lucru.

Până am ajuns, până am găsit hostelul (ascuns la ultimul etaj al unei clădiri pe lângă care, evident, am trecut fără să observăm), până ne-am cazat, până am plecat în oraş, până am ajuns în centru, până am găsit parcul cu castelul şi am intrat în el, până ne-am rătăcit pe un teren de baseball, despre care ne-am dat seama că e complet îngrădit în faţă abia după ce l-am traversat, de a trebuit să ne întoarcem, s-a făcut seaară.

Se face devreme seară la ăştia. Sunt la o latitudine un pic mai jos decât noi (cu 10 grade, 34 gr lat N), ziua nu are variaţii aşa mari vară-iarnă.

Aşa că, vreme de pierdut nu avem, dă-i spre castel

care e prima bucată de arhitectură japoneză „tradiţională”, aşa cum mi-o închipuisem.

Până am ajuns la el s-a întunecat de-a binelea, dar el lucea frumos şi alb

Oraşul, în schimb, se cufunda în noapte.

După ce i-am dat o tură, l-am lăsat şi noi, pe castel – era prea târziu să mai intrăm înăuntru – asta e. E frumos şi pe dinafară.

Practic, mai aveam o ţintă de bifat, podul Ebisu din zona Namba. Cică acolo e centrul neoanelor osakiene. La cartierul de zgârie nori am renunţat, că deh, nu le poţi avea pe toate. Întrezărisem un pic de la geamul hostelului

În drum spre podul cu pricina am dat peste o autostradă care trecea prin mijlocul oraşului, aşa că i-am făcut o poză

înainte de a purcede pe o stradă acoperită de „shopping”

cu nişte „laterale” interesante

până am ajuns în zona de focar

al avangardismului publicitar de osaka.

La podul Ebisu am stat mai mult. Întâi din cauza priveliştii de-a lungul râului,

apoi desigur din cauza neoanelor atotcuprinzătoare

Am vrut să plecăm mai departe, dar am zis – stai aşa. Gata cu turismul de tip… japonez. Hai să stăm un pic pe podul aista şi să ne uităm la oameni. Şi ne-am uitat. Uitaţi-vă şi voi:

Cum stăteam aşa, hopa, apare un domn care intră în vorbă cu noi. În engleză. La vreo 50 de ani, arăta a „vagabond”, cu mănuşi cu deşte tăiate, pălărie, pardesiu maroniu, nişte cărţi sub braţ. Şi a început o conversaţie foarte interesantă. Omul era poet (ne-a dat o broşurică cu nişte haiku-uri de-ale lui), pentru care ne-a cerut vreo sută de yeni – i-am dat. Strânge fonduri, zice, să meargă în Thailanda. Că acolo oamenii îs mai simpatici, calzi şi binevoitori. Aici oamenii nu-s de treabă, zice. Superficiali, superficiali, superficiali, şi plictisitori. Zice – uitaţi-vă în jur – din toată marea asta de oameni, EU SUNT SINGURUL CARE ARE O CARTE ÎN MÂNĂ. Ăstora e foarte uşor să le vinzi pietre, dar diamante, e foarte greu.
Mi-am dat seama că e un pic dus când a început să vorbească de americani. „Nişte ticăloşi. Au dat cu bomba atomică aici, şnebun? toată lumea îi urăşte acum, pe bună dreptate. superficiali, şi ăia. am trăit acolo 23 de ani – n-ai cu cine, domle.”
Era în schimb fascinat de români şi bulgari. „Mereu încerc să vorbesc cu ei”, zice. „Oameni care citesc, dom’le. Oameni pasionaţi de cultură.” Şi ruşii, de altfel, dar românii şi bulgarii îl fascinează. A întrebat de ceauşescu, de casa poporului. I-am povestit un pic. Fascinat.
I-am zis că ar trebui să facă o vizită în ţările astea. Va încerca.

Se făcea târziu, şi nouă foame, aşa că am plecat mai departe. Magazinele începeau să se închidă deja,

aşa că ne-am grăbit să găsim ceva de mâncare. Era plin de restaurante pe străzile lăturalnice, da’ pe care să-l alegi? Toate puteau fi / păreau capcane turistice. Până la urmă ne-am hotărât spontan: sushi. Şi am nimerit bine – un „bar” de sushi mic, dar simpatic, şi ce ne-a plăcut în mod deosebit e că eram singurii nejaponeji dinăuntru.
Sushi a fost bun. La final însă, ne-am dat seama că uitase să ne dea unul din felurile comandate. I-am atras atenţia, şi ne-a dat.
Când a venit nota însă, apărea de 2 ori… ce-i de făcut? Să-i explicăm, sau s-o lăsăm baltă?
Nici o boabă de engleză desigur… aşa că încerc să-i explic, cu dicţionaru’, că porţia asta de sushi e în plus.
Nu reuşesc să mă fac înţeles.
Dacă la început era un pic nedumerit, ulterior a devenit un pic agasat, bucătarul… iar eu mă adânceam şi mai adânc în marasmul unei limbi pe care, totuşi, n-o cunosc. Atunci am observat că am tendinţa să amestec până şi puţinele cuvinte pe care le ştiu, de exemplu în loc de „kore wa”, „acesta”, zic constant „koko wa”, „aici”.
Până la urmă ne-a mai dat o porţie de sushi din ăla, în disperare. Confuzi, am mâncat-o şi pe aia, şi am plecat, cu o ridicătură din umeri şi un zâmbet, întors de bucătar.

Hostelul închidea la 11 seara, ni s-a pus în vedere că cine întârzie rămâne pe dinafară. Am ajuns la unşpe fără un minut la hostel, după ce de la gară am luat-o în jogging uşor. Mă rog, vorba vine uşor, cu rucsacu în spinare. Dar am ajuns. Grijă cum reglăm deşteptătoarele, poate mâine ne trezim totuşi la timp.