Imaginea mea despre Cipangu era ambivalentă: pe de o parte vedeam pagode, temple, case de lemn cu ferestre de bambus (asta patentat din Şogun, cartea care mi-a deschis gustul orientului – poate cu gândul la pagode şi temple mi-a tot venit cuvântul Cipangu în cap în ultima vreme, numele dat de Marco Polo Japoniei); pe de ală parte zgârie-nori umpluţi cu neoane colorate şi stridente în oraşe ultramodern tehnologizate (asta patentat de la televizor, ştiri şi filme), şi, mai ales, înghesuială. Mă aşteptam la mulţimi de oameni în continuă mişcare, generatoare de senzaţii combinate de agora-claustrofobie.

Comparat cu aceste aşteptări, aeroportul Narita a fost „foarte normal”, cu nimic deosebit de orice aeroport okţidental. Stai aşa, am zis, că wikitravel zice că Narita nu e prea aglomerat, cu excepţia festivalurilor, şi cum azi nu e festival, e „normal”. Şocul cultural, snt convins, va veni îndată ce pătrundem către inima Tokyo-ului.

A durat ceva până să purcedem, că am avut tot felul de formalităţi de îndeplinit:

• închiriat telefon de la NTT Docomo World Counter de la etajul 4 (cel mai ieftin – 200 de yeni pe zi, 83 de yeni minutu vorbit. Cam 100 de yeni la un dolar.).
• apoi rezervare la un hotel pentru seara respectivă la biroul de informaţii (n-aveam pe prima zi, C. reuşise să aranjeze doar pentru următoarele 2),
• după care am mers cu voucherul luat de acasă la un ghişeu de unde am luat permisul de tren – Japan Rail Pass e o afacere foarte bună dacă stai mai multe zile în japonia. Al nostru era pentru 7 zile, 28000 de yeni de persoană, deci vreo 300 de dolari, liber pe toate trenurile Japan Railways. Asta include câteva trenuri locale în Tokyo (din păcate nu şi metroul) şi aproape toate trenurile la distanţă (în afară de alea cele mai rapide).

Abia după ce am rezolva aceste şi după o vizită la toaleta plină de butoane dintre care s-a distins butonul de „sunet de tras apa”, cu volum reglabil cu tot (!)

am luat în sfârşit metroul Kintetsu line către Asakusa, unde aveam hotelul, aşteptând cu nerăbdare ciocnirea cu şocul cultural al maselor.

Metroul era aproape gol.

Am zis – eh, e prima staţie, stai să vezi în oraş.

Pe parcurs s-a mai umplut, dar nici măcar cât să se ocupe toate scaunele. Noi, oricum, am adormit parcă la comandă, trezindu-ne ca prin minune cu o staţie înainte de unde trebuia să coborâm.

Pe drumul spre hotel hai că mai era lume, dar nu mai aglomerat ca într-un oraş mare „normal”.
După cazare am constatat că eram cazaţi fix lângă un templu important, Senso-ji, la poarta căruia, Kaminarimon, ne-am dat întâlnire cu C. Rost de primele observaţii: plin de lume la făcut poze cu poarta.

Aşteptându-l pe C., am avut timp de 2 observaţii: mascaţii şi semnul victoriei.
Mascaţii erau oameni îmbrăcaţi „normal” care aveau o mască albă pe nas şi gură, de gen chirurgical. Nu mulţi, dar destui pentru a sări în ochi. Unii chiar se pozau cu mască cu tot.
90% din cei care se pozau făceau semnul victoriei. Pe cine or fi învins?

Apoi a venit C, şi am luat-o pe Nakamise-dōri (dōri=stradă), străduţa care duce la templu, şi care era PLINĂ.

Şi la templu era aglomerat,

dar nu cât să nu observăm ritualul: te duci până în faţă, arunci un ban într-o ladă cu gratii, baţi de 2 ori din palme, zici o rugăciune mică, 3 secunde, şi gata.

Ne-am mai plimbat prin complexul templului, povestind cu C., după care am luat-o frumos pe străduţe, să căutăm ceva de mâncare. Străduţe care nu erau nici ele încărcate cu „marea de mulţime” la care mă aşteptam – din nou atmosferă de oraş mare „normal”.

Cât despre şocul cultural – atâta a întârziat să apară, până n-a mai venit. Şi n-a mai venit deloc pe parcursul călătoriei – parcă mai mult ca la alte locuri, imaginea „din afară” despre Japonia diferă foarte tare de ce găseşti când mergi acolo. Se confirmă că nu poţi pune multă bază pe film şi televiziune pentru a-ţi face o imagine conformă cu realitatea despre un loc.

Am mâncat o „sobă” – soba sunt macaroanele japoneze care se găsesc la orice colţ de stradă, o variantă ieftină şi bună de a stăvili foamea. Astea au fost reci, cu fructe de mare, fasole, ciumperci şi ceva ierburi (alge). Bune.

Apoi am luat cicateţu’ (chikatetsu e metroul), să vedem şi altă zonă. Lume multă în parcul Ueno, cu sakurele (sakura=cireş sălbatic japonez) înflorite parţial.

Cu toate astea, lumea ieşise deja la hanami, tradiţia câmpenească legată de cireşi (hana=floare, mi=~”văd”), care constă în picnic pe nişte cearşafuri albastre din plastic, unul lângă altul, sub cireşi şi lampioane, cu MULTĂ băutură, pileală şi voie bună.

Până ne-am plimbat noi s-a întunecat de-a binelea,

aşa că am mers frumuşel acasă, urmând să ieşim cu C. şi nişte prieteni de-ai lui seara la cină.

Din fericire am observat că din păcate hotelul nostru are „stingerea” la 11 seara, aşa că dat fiind că a durat ceva până am ajuns în Roppongi, cartierul de „clubbing”, n-am mai avut timp de cină, doar am stat cu C., V. (din Cluj) & co la un băruleţ de poveşti până s-a făcut sorocul să ne întoarcem. Drumul în cicateţ a durat vreo oră, am adormit din nou prompt, dar din fericire m-am trezit exact în staţia Ueno, unde trebuia să schimbăm! Astfel încât am ieşit la suprafaţă la Asakusa fix la 11 fără 5 minute. Am văzut nişte oameni fugind pe lângă Nakamise-dori, acum goală, şi am bănuit că merg tot la vreun hotel din ăsta. Fuga şi noi, ajungem la 11 fără 2 minute… hotelul închis.

Eeeeee, nu se poate. Mai era un client care zgâria la uşă. Am bătut până ne-a deschis bătrânica de 1,40m şi 0 cuvinte în engleză, care ce s-a gândit ea, să meargă la culcare mai devreme.

Ceea ce am făcut şi noi, pe tatami, în minuscula cămăruţă în stil japonez. Se doarme bine.