Duminică, 29 martie

A doua zi a început cu mutatul, la un hotel din Jimbōcho, o zonă un pic mai aproape de centru. Aşa am aflat că, deşi Asakusa e cam departe de centru, templul ăla lângă care am stat e mare atracţie turistică, aşa că a fost bine că am stat acolo în prima noapte, am scăpat de o „grijă”.
În Cipangu ieşirea din hotel se face de obicei la 10 dimineaţa, ceea ce a fost un motiv în plus să ne trezim devreme. La metrou în Jimbocho ne-am întâlnit cu prietena M(2), am lăsat bagajul în hol la hotel (camera nu era gata), şi am purces la ce aveam de făcut. Adică, la ce a zis M2 că ar trebui să facem.
În primul rând, micul dejun. Voiam ceva rapid şi ieftin, aşa că M2 a sugerat într-o doară Onigiri, gomoloaţe de orez cu ceva chestii prinăuntru – ton, a sugerat ea că ar fi mai pe placul „străinilor”. Ton şi somon a fost aşadar, şi au fost foarte bune. Nişte gomboaţe mici de orez, cu miez de peşte şi învelite într-o algă care-i dădea un pic de gust. De atunci înainte asta a fost mâncarea noastră de bază, nu numai dimineaţa, dar oricând aveam nevoie de combustibil.
Apoi am mers la primul obiectiv, strada Ginza, faţa mondenă a Tokyo-ului.

Cu magazine de lux, buticuri, cafenele, pe strada asta japonejii se „rup în figuri”. Duminica strada se transformă în zonă de promenadă, fiind închisă automobilelor, astfel încât pe de o parte lumea poate lua o pauză pe băncile puse în mijlocul drumului,

iar pe de altă parte poliţiştii de trafic se pot ocupa de pietoni.

De la Ginză, următoarea staţie a fost parcul palatului imperial. Parcul, pentru că de palatul în sine, unde şade Aki Hito şi prinţesa Masako, nu te prea poţi apropia mai mult de atât.

Aşa că prea mult timp n-am pierdut pe-acolo prin hoarda de turişti chinezi, pe care încep să-i deosebesc de localnici, ne-am întors privirea

şi am luat-o înapoi, pe lângă drum pe lângă gard,

printre copaci dansatori

spre strada Takeshita, pentru baia de mulţime.

Strada e una din cele mai aglomerate din Tokyo şi fieful tineretului avangardist.

Despre aglomeraţia la japoneji voi reveni – semnificativ diferită de cea din Bucureşti, de exemplu. Mai încolo.

După strada cu tineri am virat-o pe Omete sandō, un fel de „Champs Elysées” a Tokyo/ului, o stradă lată cu magazine, copaci şi oameni la promenadă.

După baia de mulţime a venit şi o gură de oxigen – parcul templului-altarului Meiji. Am mai zis? Budiştii au temple (temples), shintoiştii au altare (shrines). Shrine-urile au aşia o poartă toate, îi zice torii.

Evenimentul de importanţă majoră la templul Meiji a fost surprinderea a două nunţi,

cu convoaie cu tot,

fapt se pare destul de rar aici la altarul Meiji.

Miresele aveau un clopot interesant pe cap,

care se numeşte tsuno kakushi şi are următoarea explicaţie care pe mine m-a lăsat paf: tsuno înseamnă corn, coarne, kakushi = ascunde – „ascunde-coarne”. Cică în ziua nunţii, femeia îşi ascunde coarnele faţă de bărbat şi soacră…

Când am plecat, am surprins cealaltă nuntă la poza de familie,

şi apoi coafura ikebanică a miresei de sub tsunokakushi.

Pe lângă rânduri-rânduri de butoaie de saké

am lăsat în urmă japonezul melancolic

pentru a ne întâlni cu C. şi a merge într-un cartier foarte „normal” (aşa arată mare parte din Tokyo)

la dōjō (sala de antrenament), să vedem un antrenament de jōdō.

Jodo e arta luptei cu bastonu’. Nenea ăla mic care se vede în filmulets

e un mare maestru, 8 dani, un meseriash. C. cică profesorii de arte marţiale (cel puţin la sala asta) sunt voluntari. O şedinţă costă vreo 200 de yeni, aică 2 dolari. O fac din plăcere şi ca să păstreze tradiţia.

De notat ar mai fi că tanti din dreapta, poate se vede că are un kimonou un pic altfel, cică are peste 80 de ani şi tocmai s-a apucat de jodo… Vorba lui Mark Twain – „age is about mind over matter. if you don’t mind, it doesn’t matter.” (Asta la M. am văzut-o.)

A urmat demonstraţia de iaidō a lui C. Iaidō s-a desprins din kendō, e arta sabiei, multe exerciţii (kata-uri) cu trasul sabiei din teacă şi simularea unor situaţii de luptă, dar se practică de unul singur, şi cu o sabie adevărată, nu de lemn.

După care vira la restaurant, pentru o cină copioasă cu mult sashimi (peşte crud). Bun.

Înainte de a ne afunda în camera noastră minusculă din Jimbōcho (mai bine că n-am văzut-o azidimineaţă, ne-ar fi alterat impresiile de peste zi) am mai trecut pe la un bar de „expaţi” din Ebisu, deţinut de un canadian imens care se pileşte în fiecare seară, cu voie bună. Şi în seara asta.
N-am stat prea mult, că trenurile şi cicateţii nu circulă după miezul nopţii, aşa că am băgat cornul în pernă. Mâine e planificată prima excursie în afara Tokyului.
Oyasumi nasai.