Pelicanolul

2 jaguarie 2010

Ideea a venit spontan, nici nu mai ştiu cine a exprimat-o prima dată, dar cred că toţi am gândit-o: să fugim pe plajă a doua zi dimineaţă. DIS de dimineaţă. Atât de dis, încât nici nu mai ştiu cât a fost ceasul, 7, 7 jumate sau totuşi 8. Ideea e – ne-am trezit! Ne-am întâlnit în faţa bungalourilor lui A. & C. şi am mers pe plajă.

Când colo – surpriză! – plaja dispăruse. O furase marea. Nu ştiu dacă era doar flux, ci era şi vremea de vină – înnorat şi foarte vântos. Apa ajungea până foarte aproape de umbrelele de plajă, şezloangele erau strânse în spatele lor. Pe fâşia aia îngustă am fugit, mai pe uscat, mai prin apă. La un moment dat am ajuns la o îngustare unde se putea doar prin apă, şi dă-i, până la capătul plajei. De fapt la curbă, că mergea şi mai încolo, dar nu mai era amenajat nimic. Frumos, şi obositor. Acolo la „cap” am văzut pelicanul la vânătoare, de fapt pescuit – unul singur, dădea rotocoale şi apoi plonja cu graţie, întinzându-se săgeată la contactul cu apa – foarte fain, ca la discovery. Habar n-aveam atunci că pelicanolul era angajatul hotelului. Pentru că…

După ce ne-am întors obosiţi, dar proaspeţi (da, aşa te face fuga pe mare) şi am luat micul dejun, ne-am întors pe plajă. Norii se mai împrăştiaseră, în ciuda prognozei pesimiste, şi soarele apărea din când în când pe plaja încă inundată.

Hop! A apărut şi pelicanu’ în zbor.

Nu i-am dat prea mare atenţie, numai ce m-am trezit că-mi trece prin faţa ochilor, la nivel

Repede aparatul, o poză strâmbă, dar sugestivă,

şi dus a fost.

Dar doar pentru câteva minute, căci a apărut, şi de data asta era clar

că venise

la noi la plajă.

Chiar atunci însă a intrat soarele-n nori, şi marea arată cu totul altfel când nu e soare

faţă de când e soare.

Nu mă mai săturam să privesc geometria mereu variabilă a valurilor,

gândind din nou că de apă şi de foc nu te plictiseşti uşor, mereu e altfel. Am lăsat dar pelicanolul

şi m-am întors spre partea mea de plajă,

mai însorită.

Nu pentru mult timp însă. Au venit şi C. şi A., dar mare lucru nu aveam ce face pe plajă, pe vânt, soare nu prea, baie nu era voie, că era steagu’ roşu de mare agitată, aşa că – hai să-i mai tragem nişte poze la pelicanol.

Atunci mi-am dat seama că el, de fapt, venise să… pozeze.

Precis că e angajat de ăştia de la hotel să distreze turiştii, că prea e confortabil în rolul de „model”.

Şi dă-i poze. Vreo 30 în total. Am zis „lasă că mai şterg după”. N-am şters decât vreo câteva, în rest nu mă pot hotărî. Aş evidenţia-o pe asta unde pozează „evident”,

privirea pătrunzătoare,

„strigătul” (de fapt era căscat)

şi pe-asta cu fundalul.

Dar mai snt, dacă aveţi chef, clic pe ele:

[sthumbs=2741|2742|2744|2745|2746|2751|2752|2753|2754|2758|2760|2761,200,4,n,center]
.

Seria „pelicanul şi marea”

s-a încheiat când, după o privire cruntă (de fapt, adormită)

pelicanolul şi-a băgat ciocul în… ăă, penaj,

iar eu m-am întors la plaja

cu figuri geometrice

de diverse tipuri

(filtrul polarizant care scoate turcoazul mai strălucitor dă un efect interesant şi la apa pe nisip)

Între timp, valurile

s-au mai retras,

lumea a început să populeze plaja şi chiar să facă baie,

ceea ce am făcut şi noi. Cu ajutorul unei mingi de fotbal american – singura disponibilă pe plajă. Bună şi aia, sărind după minge apa nu mai pare aşa rece. În plus, valurile erau faine, numai bune pentru body-surfing. Nu ştiu dacă am brevetat tehnica acum ani pe plaja din Olimp, probabil am reinventat roata, da’ oricum e o satisfacţie că m-am prins singur de schemă: când vine valu’ te întinzi pe el „plută”, trebuie să-l prinzi exact când se sparge, şi te duce călare până la mal, când îl prinzi bine chiar 10-20 de metri. Foarte faină senzaţia. Bine, te mai zgârii pe coate şi genunchi dacă ajungi la apă foarte mică, da’ face parte din joc.

Seara a apărut un kytesurfer, cu un zmeu uriaş şi o placă de surf, cu care s-a „dat” – spectaculos, şi greu de ţinut. Era… român. Nu am poze, că eram în apă, dar a fost meseriaş.

Seara la fotbal au fost mai mulţi, între care 2 adolescenţi argentinieni. Se vedea de la o poştă că ştiau mai mult fotbal decât toţi ceilalţi la un loc. Toţi cei 4 argentinieni cu care am jucat fotbal vreodată au fost excepţionali. Poate eşantionul nu e reprezentativ, dar nu mă mir că au atâţia fotbalişti prin toate ligile lumii.

Seara s-a încheiat cu o privire îngrijorată asupra nenumăratelor puncte roşii de pe mâini şi picoare. Or fi înţepături, o fi alergie? Alifie n-am. Am plecat mai nepregătit ca alte dăţi în călătoria asta. Când ajung acasă-mi fac un kit standard, din care să nu lipsească fenistilul.

Anunțuri

6 gânduri despre “Pelicanolul

  1. ma uit la poze si ii zambesc pelicanului si valului, in timp ce la radio tocmai au anuntat minus 34 si ceva de grade la MiercureaCiuc noaptea trecuta ; acum nu sunt decat minus 15 pe aici, prin regat.. :)

    Apreciază

  2. la asta cu mancarea nu m-am gandit :D. poate pentru ca l-am vazut vanand de dimineata. e drept, l-am vazut doar plonjand gratios, nu stiu daca a si prins ceva :).
    nu i-am dat nimic. e pelicanu’ statului, e gratis :).

    Apreciază

Comentezi?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s