Când am auzit de regata din cadrul Cupei Mondiale (a treia şi ultima din serie) de la Lucerna, am crezut că trebuie să fie şi de-ai noştri prezenţi – o ocazie bună să „inaugurez” şi această disciplină sportivă la faţa locului. Intru pe site-ul federaţiei de canotaj, dau clic pe „evenimente” – nici o vorbuliţă. Nu despre evenimentul de care vorbeam, nici o vorbuliţă în general. Pagina e goală.

Căutarea pe Gugl mă duce pe un site internaţional de canotaj, nu ştiu exact cui aparţine, dar indirect mă trimite la site-ul regatei, de unde pot descărca programul. Abia a doua zi însă C. îmi trimite dovada că ai noştri nu vin: lista cu echipajele înscrise. Din acest motiv, C. nici nu participă la excursie – eu însă hotărăsc să mă duc, că cine ştie când mai apuc.

Cursele se desfăşoară pe lacul Rotsee („Lacul Roşu”), o fâşie de apă lungă şi îngustă parcă anume făcută pentru canotaj. Parchez BM la nimereală şi ajung la mal fix în dreptul bornei de 1000m, la mijlocul distanţei între start şi finiş, întâmplător locul unde se ţin bărcile;

spre lac se vedea pontonul de unde le lăsau la şi le ridicau din apă.

Citisem pe net că duminică intrarea la tribuna principală e cu plată, dar văzând aceşti spectatori

m-am prins că există şi alte opţiuni de vizionare. Am luat-o aşadar pe malul lacului, să văd ce se petrece. Multe standuri cu „mici şi bere” în varianta locală „cârnaţi şi bere”, şi fiind ora amiezei un bratwurst a picat la fix. Mai ales că pe apă nu se întâmpla nimic – aveam să aflu că nimerisem fix în pauza de masă. Am fost atent cu mâncarea, să nu mă unsuroşesc pe mâini – descoperisem că am uitat parasolarul pentru obiectivul aparatului foto, care de obicei ajută să nu ajungi cu degetele pe lentilă. Mi-am zis că trebuie să fiu atent, şi am pus deci capacul pe lentilă de câte ori mi-am adus aminte.

Cum am terminat de mâncat, au şi apărut primii concurenţi, pe care i-am văzut la borna de 1500m

printre frunze.

Observând un nene cu obiectiv foto ieşit din comun cum se holbează în apă, am mai descoperit ceva printre frunze.

Nu toată lumea era interesată de fauna locală,

dar cred că ştiu la ce visa.

Lume destul de multă, venită cu mic cu mare, maro şi negru,

şi-mi pare tare rău că poza asta n-a ieşit focalizată cum trebuie.

Ca şi asta, de altfel,

cu suporterii neozeelandezi. Suporterii neozeelandezi, să fi fost vreo 5, erau săracii îmbrăcaţi în negru (deh, All Blacks), stăteau în plin soare şi agitau clopote imense – afară aveam să aflu că au fost 35 de grade la umbră; nu ştiu cum de nu s-au topit oamenii ăştia. Dimpotrivă, făceau un tărăboi infernal, alături de ceilalţi spectatori de lângă tribuna principală, lângă care ajunsesem.

Îi încurajau pe cei doi neozeelandezi (în plan apropiat) din această poză cu 6 oameni:

Cursele erau cam din 15 în 15 minute, nici nu se termina bine una, că începea următoarea. Fetele de câte 4 fără cârmace

au defilat prin decorul rural

pigmentat cu ecranul de înaltă tehnologie de pe malul celălalt, vis-a-vis de unde mă oprisem eu absolut din întâmplare.

După fete, au urmat băieţii cei 4 fără de cârmaci, care s-a lăsat cu tărăboi. Recunoaşteţi dangătul cristalin al clopotelor neozeelandeze, însoţite şi de un altul elveţian, însufleţit de faptul că la momentul trecerii pe lângă noi, echipajul Elveţiei conducea cursa – delir.

Până la final au ieşit abia pe locul 4, şi neozeelandezii ultimii – au câştigat britanicii, la mustaţă în faţa italienilor (spre bucuria celor 4 malaci din spatele meu). Tricourile galbene înseamnă că au câştigat Cupa Mondială per ansamblu, toate cele 3 curse ale anului.

A urmat unul din momentele-cheie, unde speram să pot agita şi eu un tricolor – cursa de 8+1 fete. N-am agitat nimic, am filmat doar cum se agită alţii:

Deşi la trecerea prin faţa mea (şi a ecranului) Canada părea în faţă, cu o frecvenţă (stroc, parcă zicea Sorin Hobana) de 39 (bănuiesc că vâsliciuni pe minut),

până la urmă au câştigat Statele Unite, la milimeter.

Acestea fiind constatate, ajungându-mi coptul la soare, am luat-o înapoi pe mal, remarcând nişte spectatori subiectivi (oare, ei cu cine ţin în finală?)

(de altfel, era plin de portocalii la eveniment), şi o barcă de 8 care făcea o manevră nostimă de întoarcere, lăsau vâslele în apă când pe o parte, când pe cealaltă, sincron, cu grijă, barca balansându-se delicat, ca o raţă, când încolo, când încoace:

Pe drum am mai „prins” şi schiful simplu al fetelor, însoţite fidel de baca echipei de filmare,

şi un tată care-şi învârtea într-un dispozitiv distractiv copiii aparent dezinteresaţi de evenimentele nautice

desfăşurate chiar pe la nasul acestor cetăţeni care mâncau.

Ajuns din nou la debarcader, am apucat să trag un prim-plan (cât m-a dus zoom-ul) cu cârmacea + o canotoare care mi-a scos limba

înainte să întoarcă după de-acum cunoscutul ritual,

să debarce

şi să-şi ia obiectul muncii frumos în cârcă.

Totul sub privirile atente ale unui nene despre care am mai vorbit,

cel cu ochi-de-vultur.

Urmărindu-i traiectoria obiectivului i-am văzut pe băieţii de la schif simplu, care au trecut pe lângă mine

în urletele inumane ale unor suporteri din spatele meu. N-am înţeles ce ziceau, dar s-au calmat de îndată ce bărcile au dispărut printre frunze.

Atunci mi-am zis – ce-ar fi să mă duc eu la start, să văd şi acolo cum e? Trebuie că e spectaculos, mai ales că urmează ultima probă, 8+1 băieţi. Aşa că am pornit-o repejor pe malul cu paşnici spectatori,

urmărind-o pe această domnişoară pe cărare subt un brad.

Mai aveam vreo 10 minute, aşa că am oprit să fac o poză în care mi se părea că ar „da bine” nişte crengi uscate ieşind din apă, cu trenul trecând pe partea cealaltă, dar – dau să iau capacul jos de pe obiectiv, când colo – uitasem să-l pun, şi dă-i cu 2 amprente unsuroase pe lentilă. Noroc că pusesem filtrul de polarizare, repede filtrul jos, fac cu lentila „cheală”,

şi fuga mai departe. Îmi dau seama de 2 lucruri concomitent: 1) cele 10 minute s-au făcut 5, şi 2) sunt abia la borna de 500m. Aşa e, traseul are 2000m, acolo la bărci era jum’atea, mai e mult de mers! Fac 500m în 5 minute? Nu, îmi dau seama frustrat. Până să gândesc aceste, mă uit la ceas – e 14:45. Cursa e programată la 14:48, trecute fix. „Poate întârzie”, mă gândesc eu cu speranţă pe care o ştiam deşartă. Şi deşartă a fost – exact la orele 14:48, aud vocea crainicului anunţând echipele, poc din pistol, şi pornesc băieţii. Cum pornesc ei, mă opresc eu, caut un loc de unde să se vadă, e lume puţină, se aud strigătele cârmacilor – e frumos, deosebit. Eu însă mă încurc în aparate, că vreau cu o mână să filmez să se prindă şi atmosfera, cu cealaltă să pozez, cu alta dau din nou din greşeală peste lentilă, de data asta neprotejată – aaaargh – dar nu mai am mâini să şi gândesc. Aşa se face că asta e singura poză care a ieşit cât de cât,

iar filmul tremurat are un pronunţat salt din cadru la un moment dat:

Şi duşi au fost.

Oarecum dezumflat de finalul anticlimactic, cochetez cu ideea de a mă întoarce din drum, dar îmi zic – dacă tot am venit până aici, hai să văd şi startul ăla, chiar dacă e gol. Şi nu mi-a părut rău, că se vedea frumos de sus (malul s-a înălţat brusc spre sfârşit).

Surpriza cea mai mare a fost însă locul unde era amenajat startul: lângă un ştrand!

Lume ca la… ştrand, şi, altă surpriză, mai e o cursă! Ştiam că opt plus unu trebuia să fie ultima, nu ştiu ce e cu aceşti 4 fără cârmaci, n-au mai fost? – dar ce contează, mă bucur că apuc să văd un start. Împreună cu spectatorii în costum de baie, care se adună la marginea bazinului amenajat în lac,

concentrare maximă la copiii în roşu,

şi… le-au dat drumul!

Au plecat în trombă, cu jeturi la lopeţi,

şi s-au dus.

Cu sonor, arată aşa:

Mulţumit de rezultat, am luat-o înapoi pe lângă lac, dar pe drumeagul de sus,

pe lângă biciclete

şi grădinile oamenilor (lacul e chiar în oraş, deasupra e o străduţă).

Când am simţit că e cazul am luat-o prin pădure să ajung din nou la apă, iniţiativă care m-a dus pe lângă echipajul polonezelor, cărora le ajungeam până la umăr (exagerez, dar nu cu mult) şi care se relaxau la o… ţigare (!).

Am nimerit bine la luminişul cu bărci,

multe dintre ele deja împachetate

gata de drum.

Mai interesează pe cineva rezultatele curselor?

Pe căldura asta? Pe mine nu.

Prietenul L. mă întrebase printr-un SMS dacă vreau să mergem împreună acasă, că e cu motocicleta, aşa că am luat-o frumos pe lângă lacul cel mare, Vierwaldstädtersee.

Întrebând-o pe Lil’ Jane, GPS-a de pe telefon, cum ajung la ştrandul Meggenhorn, unde se îmbăia L., mă întreabă – vrei la ştrandul Meggenhorn, sau la castelul cu acelaşi nume?

Normal că la castel întâi, să vedem despre ce-i vorba – la oamenii ăştia cum întorci un pic capul să arunci o privire, cum dai de un castel.

Cu grădină de hortensii aferentă,

turnuleţe

şi mai ales privelişte de privelişte.

Spectatorii însă cred că erau toţi la canotaj, că nu era nimeni pe bancă.

Cu aceasta, am încălecat pe-o şa (la prorpriu şi la figurat), şi-am plecat să nu ne prindă ploaia.