7 ianuarie 2010

Pentru a ajunge la destinaţia noastră principală în această parte a Cubei, Maria la Gorda, a trebuit să traversăm întregul parc naţional Guanahacabibes (fain nume, nu? :)). Asta pentru că la Maria la Gorda n-am mai găsit cazare, iar cel mai aproape am găsit tocmai la Cabo San Antonio, cale de aproape 70km. Parcul Naţional Guanahacabibes, care ocupă majoritatea peninsulei cu acelaşi nume, e declarat de UNESCO rezervaţie a bisoferei, în special pentru cele 180 de specii de păsări. Din care am „luat” vreo 2 cu maşina. Erau mici şi treceau strada chiar când am trecut noi. Drumul era liber şi în majoritate foarte drept, aşa că am mers destul de repede – bine, nu mai mult de 110 la oră, că nu mă simţeam confortabil. Carosabilul era însă semnificativ mai bun decât în restul ţării, deşi nu ca-n palmă. A. a remarcat că drumul e nou, făcut… „ca la noi”.
Astfel că prima mea experienţă de condus în Cuba a fost departe de a fi spectaculoasă. Şi a fost bine aşa.

Am ajuns la Maria la Gorda la timp pentru ca A. să participe la prima scufundare a zilei. Pentru că motivul pentru care am bătut insula e exact ăsta: Maria la Gorda e probabil cel mai cunoscut loc de scufundări din Cuba, şi dintre cele mai cunoscute din Caraibe. Numele vine de la o femeie grasă (şi nu frumoasă, cum greşit au tradus cel de la linkul precedent – gordo înseamnă gras, confirmat de wikipedia spaniolă, care o numeşte muchacha corpulenta) care a fost răpită de piraţi în Venezuela şi abandonată aici. Cum golfuleţul era loc obligatoriu de popas al piraţilor, cucoana a şi-a câştigat existenţa vânzându-şi prodigiosul trup bucanerilor (bucaneros snt piraţi). Ce-a făcut, ce n-a făcut – numele i-a rămas.

Pirateria e şi unul din motivele pentru care locul e popular printre scufundaci, că se văd multe epave de corăbii pirăţeşti. O fi şi Perla Neagră printre ele?… Sau Jack Sparrow încă mai bântuie locurile?

Primul impact vizual cu plaja

ne-a arătat un lucru îngrijorător: e interzis să faci baie. Scrie pe semnul acela de lemn. Păi, ş-atunci ce-am făcut?

Am făcut că eu şi A. ne-am înfiinţat sediul pe acele şezloange

în timp ce A. se pregătea să meargă pe aceasta barcă de la capătul culoarului,

să plece să se scufunde. Nu cu barca să se scufunde, cu barca să plece, să se scufunde cu tubul de oxigen adus de un nene într-un cărucior:

În timp ce aşteptam să plece A., am ginit în depărtare pe cineva înotând.

deci se poate. aşa că după ce au plecat ei,

am lăsat-o pe A. să se prăjească în şezlong, şi am tras o baie în aceste ape, pe unde văzusem mai devreme nişte snorkălişti că pătrunseseră.

După cum se vede foarte bine prin apa extraordinar de clară, ajutată şi de filtrul polarizator (una din situaţiile unde e foarte util), intrarea în apă e destul de greoaie, cu bolovani,

dar dacă erai un pic atent la început, dup-aia urma nisip, şi era frumos. Am stat o bucată bună de vreme în apă, savurând momentul, turcoazul, albul nisipului. Nu cred c-am făcut vreodată baie într-o apă mai limpede. Atât de limpede încât nu vedeai… nimic, în afară de nisipul foarte alb de pe fund.

Am tras apoi (sau a fost înainte? parcă totuşi înainte de a intra în apă) nişte poze cu plaja,

cu marea

şi cu apa,

de la capătul acestui ponton,

dar asta după ce au plecat oamenii ăia.

Aşa e, a fost înainte să intru în apă, că imediat după ce am ieşit s-a întors vaporul cu scufundaci. A. nicăieri. Hmm… citisem că opţional te duce la plăji absconse şi epave, mă gândeam că aşa o fi făcut şi cu el. Dar unii se întorseseră…

După vreo juma’ de oră, hop, apare şi A., din… apă. Nu venise nici un vapor! Dar misterul a fost că pe câţiva i-a lăsat vaporul mai departe în larg şi au venit pe sub apă, cu un instructor, trecând printr-o zonă de adâncime mai mică, 10 metri (ei se scufundaseră la 30m), unde erau vietăţi multe, între care languste uriaşe.

Între timp eu întrebasem la recepţie care e treaba cu scufundacii fără patalama (mi-era ciudă că uitasem, în ziua plecării, să cer o patalama de la Cayo Coco cum că făcusem cursul de iniţiere). Le-am zis oamenilor aici că n-am, dar am făcut cursul. Zice – dacă vrei, poţi să te scufunzi cu un instructor, doar aici la mal. Vrei? …vreau. Cu un pic de emoţie, desigur, da’ am zis hai s-o facem şi pe asta. A. zisese că era vizibilitate foarte bună, aşa că – m-am dus pe acelaşi ponton de unde plecase A., am intrat pe barcă şi… ne-am scufundat de acolo. Eu şi un cuplu de pe plajă, pe care după ce i-am auzit vorbind pe barcă i-am întrebat sfătos, făcând pe deşteptu’: „Din ce parte a Suediei snteţi?”. „Din Norvegia”. Aha, am înghiţit în sec. Norvegienii nu-i prea au la inimă pe suedezi, din câte ştiu. Eh, să fie sănătoşi. Fata nu se mai scufundase niciodată, aşa că m-am mai liniştit. Nu de tot, că mă întrebam cât de adânc o să mergem, cum o să se comporte urechile… s-au comportat bine. Am coborât mai adânc decât data trecută, le-am „suflat” de câteva ori, mi-am suflat masca de câteva ori, la început convulsiv, apoi tot mai calm, şi am dat o tură cu toţii. Fain, vizibilitate parcă un pic mai bună decât la Cayo Coco, din nou toţi prietenii lui Nemo, în afară de Nemo, corali, frumos. Languste n-am văzut, deşi pe acolo cică le văzuse A. Am văzut peşti din ăia care stau pe fundul apei şi se uită cu privire tâmpă în sus, bancuri mici (vreo 20-30) care stăteau înghesuiţi unul în celălalt, nemişcaţi, şi se uitau la mine, peşti foarte mici şi foarte coloraţi, de la albastru închis puternic până la portocaliu contrastant (era unu’ chiar jum’atea din faţă portocaliu, cea din spate închisă la culoare, foarte nostim). Ca-n acvariu. (ce afirmaţie tristă… dar aşa e când eşti city slicker, de ce să ne ascundem după deşt).

De la o vreme însă m-am gândit – acu’ ajunge. M-am scufundat, m-am fâţâit, snt gata să mă întorc la suprafaţă. Şi nu după mult timp, după o ultimă tură pe supt barcă (am învăţat să mă mişc binişor, fără a folosi mâinile prea mult, doar din picioare, cum face un scafandru adevărat) am ieşit.

Înainte de a pleca le-am cerut o patalama. Pe o jumătate de foaie găsită pe undeva pe birou, cu o pată de cafea pe ea, Rafael (parcă aşa-l chema pe instructor) a scris numele, data, locul şi faptul că m-am scufundat la 10m. Ştampilă, şi la revedere. Se cheamă că am patalama de semi-scufundac! (pentru un atestat adevărat mai e nevoie de câteva etape, da’ orişicât).