Drumul de la Castellane la Grasse a fost foarte frumos, şerpuind pe coasta muntelui, cu privelişte la văi largi şi adânci în dreapta. Tot drumul am vorbit cu D. la telefon, aşa că a trecut agreabil, şi nici n-am observat cum se lasă seara, până n-am văzut orizonturi roşii.

Am oprit deasupra oraşului, pentru nişte poze panoramice cu oraşul gras. De departe, cu toată valea,

apoi mai de-aproape, oraşul vechi,

şi din nou panorama, cu altă setare. Ce se vede în depărtare e marea.

Jane m-a dus în centru, unde am intrat în prima parcare găsită (până acum toate oraşele, cât de mici, au parcări subterane), şi am coborât imediat pe străzi şi arcăzi

pe lângă mici restaurante improvizate şarmant pe scări

până în centru.

Oraşul Grasse e capitala mondială a parfumurilor. La ora la care am ajuns eu, însă, nu – totul era închis.

Aşa că m-am mai plimbat pe străzi, mai late

sau mai înguste,

mai cu o arcadă-două,

mai cu o rufă la uscat,

mai o casă din secolul 14,

până am ajuns în ceva piaţă centrală unde mai erau oameni la mese. „Gata, am zis spontan, aici mâncăm”. De fapt eu, că lui Jane nu-i era foame. Chiar la această terasă am adăstat.

Care foame mi-a cam sărit şi mie după ce-am văzut gândacul circulând pe pardoseală când am fost la baie, dar nu mi-a venit să plec, eram prea obosit pentru challengeul emoţional care ar fi urmat. Aşa că mi-am înfrânat sentimentele şi am mâncat cele moule, bune de altfel.

De aici n-a mai fost mult. Drumul până la Cann să mai fi fost vreo 20 de minute, pe întuneric dar nu mai conta, de-acum erau 4 benzi (până aici drumul naţional N85, care urmează ruta lui Napoleon, fusese îngust, pe 2 benzi). Mai greu am găsit parcare în jurul hotelului, care era chiar în centru, şi locuri yok, dar am găsit, luat tot din maşină (voi reveni), încărcat în spinare, târşâit până la hotel, omul mă aştepta cred doar pe mine, dar a fost foarte amabil, şi – la somn! Şi astfel c’est fini Route Napoléon.