Prima zăpadă a venit destul de deveme,

şi a promis o iarnă albă – promisiune ţinută doar în Decemrie.

A fost prima dată când n-am petrecut sărbătorile de iarnă acasă, dar a fost frumos. Au venit M, T & M în vizită, am făcut brad,

ne-am plimbat

prin diverse locuri,

am petrecut revelionul cu prieteni şi cântec,

ceea ce a compensat faptul că ceaţa

deosebit de deasă

ne-a împiedicat să vedem artificiile de deasupra oraşului. Le-am văzut doar pe cele de deasupra casei lângă care am petrecut.

La Mulţi Ani 2011!

După Anul Nou am fost la munte,

a doua oară cu trenul Glacier Express,

dar înainte de asta, în 3 ianuarie am fost la un concert simfonic de Anul Nou. Am luat bilet pe internet, m-a întrebat dacă să las siteul să aleagă locul sau dacă vreau să aleg eu. Am zis că vreau să aleg eu. M-am tot codit, până la urmă am ales sus la balcon lateral, destul de aproape de scenă, dar nu prea aproape – să avem şi privelişte, dar să auzim cumva şi cât mai complet.

Nu mi-a venit să cred când biletele alese cu atâta grijă ne-au catapultat exact în spatele unor coloane imense, de nu se vedea mai nimic.

Noroc că mai erau ceva scaune libere, aşa că ne-am mutat mai în dreapta.

Concertul a fost frumos, „muzică uşoară”, cum şade bine de Anul Nou – Mozart, Weber, mult Strauss, Lanner. Au fost doi dirijori, unul tânăr la început, apoi unul în vârstă care a revenit după 10 operaţii în ultimii 4 ani (!) la pupitrul filarmonicii landului Baden-Württemberg. Şi s-a văzut – cel puţin nouă aşa ni s-a părut, că a fost o diferenţă clară între cei doi. Cel tânăr era sprinţar şi zâmbăreţ, a încercat să-şi pună amprenta personală de exemplu pe Pizziccato Polka, dar nu ni s-a părut că a realizat mare lucru. Spre deosebire de „ăl’ bătârn”, care cu mici gesturi scotea mult mai multe nuanţe de la orchestră, parcă şi ei altfel îl priveau, îl „simţeau”.

Concertul a avut „moderator”, care la început ni s-a părut destul de penibil, dar s-a dovedit până la urmă un glumeţ fin, şi ne-a povestit şi lucruri interesante – de exemplu familia Strauss, care nu voia ca băieţii lui să „facă muzică” – Johann Jr. a luat lecţii de vioară clandestin de la capelmaistrul lu’ ta’su’, până când l-a prins într-o zi exersând, care s-a lăsat cu crah.

Eduard a fost inginer, a inventat chiar ceva, nu mai ştiu din păcate ce a zis moderatorul – băi şi am zis că ţin minte. Oricum, până la urmă însă tot la muzică au ajuns toţi fraţii.

Strauss avea un „cod de conduită” pentru membrii orchestrei – nu aveau voie să contrazică dirijorul, nu aveau voie să dea dovadă de comportament nerespectuos, nu aveau voie să vină beţi la repetiţii. „Nu ştiu ce contracte aţi semnat voi”, a zis moderatorul orchestrei, „dar atunci aşa era.”

Ne-a mai povestit despre rivalitatea dintre Strauss şi Lanner, în a cărui orchestră începuse Strauss, şi care aveau concerte în acelaşi timp în două colţuri de piaţă din Viena şi se întreceau în piese.

Am aflat şi că inventatorul „valsului rapid modern” a fost altcineva – Carl Maria von Weber, cu piesa „Aufforderung zum Tanze” – invitaţie la dans, primul vals rapid dansant. Pe care au şi cântat-o, în interpretare orchestrală a lui Berlioz – piesa era de fapt scrisă pentru pian, habar n-am avut, deşi am cântat, pe vremuri, un fragment din ea la vioară. Aici în altă interpretare (începe să devină interesant pe la 2:35):

Deosebit a fost concertul pentru fagot şi orchestră,

„ursul mormăitor”, foarte fain:

A fost şi Dunărea Albastră, şi la bis a cântat marşul Radetzky, cu aplauze din sală cu tot, ne-am simţit un pic ca la Viena: