Monaco de iarna



Doar 248 din 350 erau deschisi
publicului. 248 de kilometri. De partie. Toti in cadrul aceleiasi
statiuni. Cica se lauda ei, cea mai veche statiune turistica montana
din lume, gazda a Jocurilor Olimpice de Iarna, editia a doua, in 1928.








Daca nu venea G., nu ajungeam la
St.Moritz prea curand. Am fost in vara, acu 3 ani, si nu m-a
impresionat prea tare. Da, frumos, hoteluri, lac, verde, munte,
terenuri de golf, dar n-a iesit cu nimic in evidenta, in plus era
pustiu de tot.




Noroc ca G. avea un „pitic” cu St.M., si ne-am dus. Si, revelatie: iarna nu-i ca vara.



Incepand cu drumul, e frumos.
Autostrada pe o mare portiune, dupa care incep serpentine – nu foarte
rele, dar destule cat sa pricinuiasca niste lectii utile si distractive
de condus pe care le-am primit si partial cu greu aplicat. De unde
zapada era doar in departare, pe caciulile muntilor, ca prin farmec
dupa ce treci de anumite tuneluri, totul devine brusc de un alb
imaculat, care ajunge pana in buza soselei (fara a se pravali peste
aceasta). Zapada, zapada, zapada, frumoasa, alba si calma, indulcind
colturile peisajului si indemnand la… nu stiu, bucurie.




Cu un pic de noroc am gasit fix
parcarea de langa telecabina. In care ne-am urcat, dupa ce am luat
echipamentul de schi din masina. Planul era sa urcam amandoi sus, eu sa
ma intorc pe schiuri si G. cu telecabina / funicularul. Zis si facut.




Engadinul e una din partile mele
favorite din aceasta tara, alaturi de zona viticola de pe la Leman. Nu
stiu de ce, poate din cauza salbaticiei combinata cu fascinatia limbii
reto-romane.


Alpii Engadinului, vazuti de sus de
pe Piz Nair (pronuntat „pis ner”, adica „pisc negru”:) au intarit acest
atasament. Valea generoasa, cu cateva sate, putine si rasfirate, din
care se ridica brusc muntii albialbialbi, tacuti si parca intelegatori
cu noi, astia micii si negri pe zapada cea curata.








Cel mai bun loc de mancat o supa de rosii si niste älplermakkaroni, macaroane din alpi.



Partia a fost excelenta, cu multe
portiuni de „powder”, sau „pulver”, sau zapada afanata. Am ajuns,
bineinteles, si la portiunea de partie inalta pe care ma gandisem s-o
evit, cand am vazut-o din telecabina.








Dar am supravietuit,







cu un pic de derapaj in afara ei, dar, nu-i asa, din astea s-au mai vazut.



Deliciul a fost gasirea drumului
printre multele optiuni de stanga-dreapta care tot apareau, cu denumiri
nostime aferente in retoromana. Ghiciti ce inseamna Trais Fluors,
bunaoara :).








A propos de retoromana, pe drumul
de intoarcere am ascultat o vreme Radio Romanche, care nu e romantic,
ci romanş, reto-roman. E o combinatie foarte ciudata, cum zicea si N.,
intre portugheza, spaniola si italiana, cu cate un „ü” ratacit printre
ele. Un deliciu.




Dar pana sa plecam am „dat o tura”
– in piata principala, unde eu vazusem un concert de fanfara data
trecuta, acum era un grup de dansuri folclorice,














veniti cu trasuri care ii asteptau pe margine.















Am coborat la nivelul lacului,







pentru a admira statiunea de sus in jos,







calareata care facea ture pe hipodromul inzapezit,





 
cu tribuna,
 

 

si misteriosii „aburi de zapada”,
ca altfel nu stiu sa le zic, o ceata alba si laptoasa care se ridica
deasupra lacului (complet acoperit cu zapada) spre oras.








Vorba lui G., e un fel de „Monaco de iarna”.







Am iesit din munti inainte de intuneric;







in drum spre casa am poposit la un
complex restaurant-supermarket „Marché” foarte civilizat pe marginea
autostrazii. Recomandat; nu sunt prea multe.




Si gata, inapoi la oile noastre. Oricum, e clar – unele lucruri au anotimpul lor.







 
Publicitate

Comentezi?

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s