4-5 decembrie 2010

Am fost la Lyon în primul rând ca să mă văd cu prietenii P.&P., care au mers acolo la o nuntă. Planul meu era să ajung sâmbătă, să ne vedem eventual un pic, apoi ei se duc la nuntă, eu dau o plimbare prin Lyon, după nuntă mai stăm de poveşti, a doua zi mai stăm de poveşti, şi apoi ne ducem fiecare pe la căşile noastre.

Doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu planul lui P., care mi-a aranjat un loc la nuntă. Cu alte cuvinte, am performat pentru prima dată un „wedding crashing”. A fost fain . O recepţie cu şampanie şi mâncăruri mici şi multe,

apoi petrecerea a continuat la casa mirelui, casă veche „boierească”, foarte mare şi foarte interesantă, unde între altele s-au prezentat filme şi poze despre viaţa ambilor miri.

După ce ne-am dus la hotel, am mai stat de poveşti până târziu în noapte – lucru care a făcut bine la inimă.

A doua zi, P&P au trebuit să plece după micul dejun, pe mine m-au lăsat la gară, unde am lăsat bagajul la seif şi am dat o fugă până în oraş – aveam tren abia spre seară. Prima ţintă – teatrele romane, la care am urcat cu funicularul. Din păcate, erau închise din cauza zăpezii, cred, aşa că am făcut doar nişte poze prin gard. Am ocolit apoi stabilimentul şi am urcat sus, căutând un loc panoramic – nu l-am găsit. Când mă pregăteam să plec, însă, am auzit un paznic cum instructa un turist rătăcit (nu mai era nimeni prin zonă) să meargă printr-o poartă că e o terasă. Aaaa, păi zi aşa. De pe terasă se vedea perfect tot complexul.

Foarte bine renovate teatrele, acum se fac concerte şi spectacole, ca… pe vremea lor, dar fără gladiatori. Din păcate, ca mai peste tot, n-a fost întotdeauna aşa – mult timp au fost sursă de materie primă pentru case din piatră din împrejurimi, abia în ultimii zeci de ani le-au renovat.

Următoarea ţintă, catedrala Saint-Jean, cu o arhitectură deosebită.

Dinăuntru am reţinut şirul de lumânări colorate.

Din spatele catedralei se vede frumos oraşul.

Am luat-o pe jos spre gară, traversând râul Saone spre oraşul vechi numit „Presqu’île”, „aproape insula” – o peninsulă la confluenţa Saônei cu Rhône-ul.

N-am luat celebrele biciclete publice, pe care le scoţi cu cartea de credit folosită drept gaj – sistem deştept, nu-ţi trebuie monezi, nu te taxează, în afară de cazul în care furi bicicleta. Era însă prea frig şi prea alunecos pe jos, bicicletele stăteau cuminţi în rastel.

Nodul central pe aproape insulă e piaţa Bellecour, „curtea frumoasă”; şi e într-adevăr frumoasă.

Am dat să plec, dar m-am mai întors o dată în spate, şi de pe pod am văzut o altă biserică mare. Am stat un moment în cumpănă – să mă întorc s-o văd, sau nu? Timpul se apropie de sfârşit… hmm, o să regret mai mult dacă nu mă întorc, aşa că mă întorc – şi bine fac, înăuntru e o expoziţie de artă modernă a unui artist coreean, în cinstea sfintei Irene.

Dar acum chiar că timpul e scurt. Trec repede podurile peste cele două râuri,

bineînţeles că ajung la gară cu 5 minute înainte de plecarea trenului, care însă… nu are anunţat peronul! Stres, fuga la informaţii, zice – are întârziere. Răsuflu uşurat – important e că nu l-am pierdut, că nu ştiu cum mai plecam de aici. Aşa, m-o duce el cumva acasă, când o avea chef.

Lyonul e un oraş frumos, merită o vizită în orice caz. Pentru mine însă, va rămâne în amintire pentru întâlnirea cu P&P – de, omul sfinţeşte locul.