În timp ce eram sus pe terasa Jumeirah, sună C. Îi zic unde sunt, zice că vine cam în juma’ de oră să mă ia – perfect.

Vizita mea la Dubai încolțise de fapt ca o ocazie de a mă întâlni cu B., un vechi prieten care locuiește acum în Bahrain și care a zis că se repede până la Dubai dacă ajung. Însă cu vreo săptămână înainte de plecarea mea înspre Asia, B. mi-a scris că datorită situației tensionate din Bahrain e cu familia în Europa – din păcate nu putem să ne vedem, DAR îmi recomandă să iau legătura cu C., un prieten de-al lui din Dubai – ”cred că vă veți înțelege bine”. L-am contactat așadar pe C. înainte să plec și mi-a zis că ne vedem când ajung, să-i dau de știre. I-am dat un esemes când am ajuns la hotelul unde stau, și așa am ajuns să ne vedem jos în holul Jumeirah.

Eu mă gândeam că o să mergem undeva să bem un suc la o vorbă și gata, dar ne suim în mica lui mașină și ieșim pe autostradă. ”Hai să-ți arăt un pic partea Dubaiului care-mi place mie cel mai mult – Dubaiul vechi.”

Rewind amintirea: când am întrebat-o pe E. acum câteva săptămâni unde recomandă să trag în Dubai, mi-a zis ”nu în Dubaiul vechi, brrr, undeva mai jos pe coastă, într-un hotel cumsecade, Dubaiul vechi e nașpa.” Așa am făcut, dar acum, ca fan al așezămintelor vechi, ciulesc urechile când C. vorbește de Bur Dubai, cea mai veche parte a orașului.

C. e de 9 ani în Dubai, iar al zecelea va fi și ultimul – se va întoarce, cu soția și băiatul de câteva luni, înapoi la… Miercurea Ciuc, locul de baștină.

Parcăm mașina într-o parcare din orașul vechi și o luăm la picior.

”Aici e partea ”vie” a orașului, aici e un pic de istorie, de personalitate – în rest e totul artificial”.

Trecând prin niște străzi înguste de bazar,

ajungem la malul apei.

Dubai creek (”pârâul”)

e catalizatorul dezvoltării orașului. Nu e un pârâu, e un fel de fiord, un intrând al mării, pe marginea căruia a început vechiul port.

Orașul a trăit din comerț, cu un port ferit și bine plasat geografic. Mergem mai departe prin souk-ul de textile,

nu foarte aglomerat la ora asta – adevărul e că nu știu nici cât e ceasul, nici ce zi a săptămânii e.

Ajungem din nou la apă, și – surpriza serii: fără multă vorbă, C. îmi face semn și urcăm pe o barcă, în care vom traversa apa împreună cu muncitorii indieni.

Abia-mi mai încap în piele de încântare – astfel de experiențe fac sarea și piperul călătoriilor. Barca e plină de indieni, care, a propos, vin aici din generație în generație – vine un băiat, de obicei, muncește câțiva ani din greu, apoi se duce înapoi, se însoară, își aduce familia, crește copii, iar el la bătrânețe se întoarce în India, face o casă, rămâne acolo. Unii rămân și pe aici, depinde. În general duc o viață grea, de muncă și privațiuni, dar – preferabilă celei de acasă. ”Ei au construit orașul ăsta”, zice C. cu respect.

Încerc niște poze neclare cu sediul ”șefului”, cum zice C., –

aici lucrează șeicul.

În partea cealaltă ne plimbăm prin port, iar C. povestește cum de aici se transportă foarte multă marfă în Asia,

mai ales India, în niște vapoare foarte lente, obosite, supraîncărcate, care însă își fac treaba. Viață grea.

Stăm și ne crucim când vedem un transport de… apă! Emiratele exportă APĂ îmbuteliată în India!!
A propos de apă, ea curge prin furtunuri de alimentare la rădăcina fiecărui copac, altfel de unde atâta verde.

Traversăm din nou golful

și ne îndreptăm spre mașină prin cartierul nou de blocuri din vechiul Dubai.

Ne suim în mașină și ne oprim la ”cea mai bună șaormărie din Dubai”. Îmi aduce aminte de cea de la Dristor la începuturi – la parterul unui bloc, servire ”la botul calului”,

mâncat pe capota mașinii, iar în spate – cea mai înaltă clădire din lume.

Pentru mine, faza asta bate orice cină la un restaurant, i am enjoying it thoroughly (în română nu găsesc o expresie pe potrivă). Povestim neîntrerupt; C. face design interior, magazine de mall-uri de obicei. Se construiește în nebunie în Dubai, iar viitorul nu sună foarte bine – criza a pus multe proiecte ”pe butuci”; cei care au primit banii în avans termină clădirile, dar le lasă fără aprovizionări elementare – apă, de exemplu. Apa e marea problemă a viitorului acestui oraș, nu ajunge pentru cât (de haotic și întins) s-a dezvoltat. Curentul electric va fi a doua problemă. Centrala atomică pare singura soluție, contractată cu coreeni, cei mai ieftini. În general coreenii sunt bine înfipți în construcții aici.
C. nu e foarte optimist în ce privește viitorul orașului – doar unul din motivele pentru care vrea să se întoarcă acasă. Până atunci însă, trebuie să se întoarcă acasă la soție și copil, îmi pare rău că l-am reținut, dar îmi pare foarte bine că ne-am întâlnit, a fost o seară excelentă, exact pe gustul meu.

C. mă lasă în apropiere de hotel – nu reușim să găsim adresa exactă, traficul e aglomerat, așa că îi zic să mă lase unde poate, să nu mai pierdem o oră prin cartier – se dovedește o decizie foarte bună, pentru că absolut din întâmplare, mergând pe jos, dau de o clădire rotundă între blocuri, care-mi trezește interesul. Și ghici ciupercă – era chiar Dubai Marina, portul modern și luxos, cu terasă rotundă și iahturi la scară.

Consider că e un moment bun să consum a doua șaormă luată la pachet de la ”Dristor”, admirând peisajul

de tip ”Monte Carlo”.

Mă ”rup” destul de greu, dar o iau în cele din urmă la picior, și dau de un mall – Marina Mall. E aproape de 11 seara, ora închiderii, dar intru puțin, doar să văd cum arată pe dinăuntru, primul contact cu un mall de Emirate.

Ies și merg mai departe în sus, până ajung la stația de metrou Jumeirah Towers – gata, de-acum știu unde sunt. E momentul să spun stop

zilei lungi și să merg la culcare. Mâine avem treabă.