Taxiul cules din fața hotelului mă duce imediat pe marea autostradă ce străbate coasta de-a lungul, nici nu știu câte benzi are, vreo 6 pe sens.

Se lasă seara, și mă gândesc că cel mai bun loc pentru a savura fenomenul este la Burj Al Arab. A. îmi dăduse ideea să mă duc la un hotel care e lângă – îl și ochisem din metrou – și să beau acolo un suc cu priveliște – în Burj e mai greu de pătruns, doar cu rezervare cu mult înainte. Așa că zic ”La Jumeirah, birjar, la Jumeirah”. Pe hartă pare aproape, dar fac vreo 20 de minute cu taxiul, ajung pe întunecate.

De unde se vede el oare cel mai bine? Mă întreb dacă există vreo plajă în spatele hotelului, așa că o iau prin grădină, și într-adevăr, numai pentru asta și a meritat să vin până aici.

Nu e întuneric complet, ar fi perfect pentru poze cu o cameră performantă, dar și așa sunt plăcut suprins de ce pare a ”scoate” asta mică. Nu garantez că cu vechiul DSLR, veșnică fie-i amintirea, ar fi ieșit cine știe ce mai bine.

Accesul la plajă e barat de un valet – n-am voie. Îl întreb cu tupeu de unde se vede cel mai bine Burjul, sugerează să urc pe terasa hotelului. Fac cale-ntoarsă, traversez hotelul autosugestionându-mă ”cu tupeu înainte”, privesc cu încredere și aparentă relaxare înainte, chiar zâmbesc prietenos când mă întâlnesc cu câte un ”oficial” cu potențial de a-mi pune capăt drumului, ajung la un lift, urc la ultimul etaj, și – am ajuns pe terasă, cu Dubaiul la picioare.

Voit, mă uit întâi înainte, ca aperitiv, fac o poză liniei orizontului, dominată de Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume,

apoi una de detaliu unei moschei din apropiere,

pentru a mă îndrepta, în sfârșit și plin de anticipație, către obiectivul vizitei:

Ah, e frumos.

Mă așez chiar la masa din colț, cu vederea cea mai bună (sunt puțini oameni pe terasă) și comand un cocktail de fructe,

probabil cocktailul de fructe cu cea mai frumoasă priveliște de care am avut parte. Încerc o panoramă, dar e prea puțină lumină pentru a ieși ceva decent, are însă valoare de sugestie a plasamentului elementelor din peisaj.

Îi fac multe poze, iar la ora asta zău că nu mă interesează toate implicațiile, că e opulență nejustificată – autointitulat singurul hotel de 7 stele din lume, lux orbitor, kitsch, și așa mai departe. Văzută de la barul 360 de la etajul 24 al hotelului Jumeirah, clădirea e pur și simplu frumoasă.

Văd că au schimbat luminile față de roșul din grădină. Încerc să-mi potolesc reflexul de a apăsa pe ”trăgaci” mereu, pun aparatul de-o parte și îmi beau sucul în liniște, inspirând panorama prin cât mai mulți pori. Cu atât mai mult cu cât a răsărit și luna.