A durat 4 luni să diger impresiile din Balcani, nu simt încă nevoia de o nouă vacanţă. Dar – acesta nu e un motiv suficient ca să amâne nunta lui C&J, iar conform principiului „daţi-mi un motiv de sprijin şi descopăr lumea”, era clar că trebuie profitat de eveniment, luat 2 săptămâni şi mişunat prin zonă. Despre „zonă” iniţial aveam alte planuri, dar A. a venit cu un itinerariu alternativ care m-a convins să-i urmez pentru o parte din el.

Perioada dinainte de plecare a fost deosebit de aglomerată, n-am avut timp să citesc nimic despre locurile pe care urma să le văd. Din păcate asta tinde să devină o obişnuinţă, nici înainte de ”Balcani” n-am avut timp să citesc ceva. Acolo am avut însă Lonely Planet care m-a ghidat, aici n-am cumpărat nici un ghid. Am reuşit însă printre picături să descarc pagini relevante din Wikitravel şi ghidurile Hostelworld aferente rezervărilor făcute pe ultima sută de metri; în plus, premieră pe ţară, am schimbat 20 de dolari din monedele ţărilor pe care urma să le vizitez – o idee preluată de la fata din trenul Cracovia-Bucureşti de acum aproape 3 ani. ”E un simptom OCD”, zisese ea atunci, cu obidă. Aşa o fi, dar n-are cum să strice.

Am lucrat până în ultimul minut dinainte să plec, dar măcar am avut impresia că am lăsat toate în destul de bună regulă. Asta până când am văzut în taxiul spre aeroport un mesaj pe un ton plin de reproş cum că „nu ne-aţi comunicat că plecaţi”. Comunicasem că plec, şi „superiorii” respectivului nu avuseseră nici o obiecţie. M-a indispus foarte tare mesajul, sporind starea de angoasă care plutea deja înaintea plecării în această călătorie – o stare pe care nu am mai avut-o de foarte multă vreme. Parcă nu e momentul să plec, nu mă simt „pregătit”. Nici n-am avut timp să savurez sentimentul atât de plăcut al anticipaţiei exaltate dinainte de plecare, înăbuşindu-l în treabă, făcând loc doar pentru mici puseuri din când în când. Dacă ar fi fost după mine aş fi mutat cele două nunţi la care urmează să merg mai prin toamnă aşa, dar – n-a fost după mine.

N-am reuşit să fac check-in-ul online, aşa că am căutat să ajung la aeroport cu vreo oră şi-un sfert înainte de plecare – decent, zic eu. Sunt ultimul la coadă la check-in, dar nu am emoţii, mai este lume. Ajung la rând, domnişoara îmi vede numele, zice – „staţi un pic.” Ia telefonul şi sună – hmm, asta nu miroase a bine. Zice „da, da, stand-by? Hmm, ok.”

Nu miroase a bine deloc.

Închide telefonul şi-mi spune: „Zborul Emirates spre Dubai este plin şi suprarezervat, din păcate nu mai aveţi loc în avion.”
„O, începe excelent”, îmi zic în gând. Cu voce tare nu apuc să zic ceva, căci ea continuă – „aşa că vă trimitem direct la Hong Kong, cu alt zbor, dacă nu vă deranjează – mergeţi vă rog la bilete vizavi şi vă rezolvă domnişoara.”

Fără să stau mult pe gânduri mă duc vizavi, iar domnişoara cu eşarfa bej căzând lateral-fistichiu şi probabil incomod peste faţă din pălăria roşie de tip Emirates mă „rezolvă” – avionul pleacă cu o oră mai târziu, dar nu mai fac escală de 3 ore în creierii nopţii la Dubai, ci ajung direct la Hong Kong, cu vreo două ore mai devreme decât planificat.

Hai, că n-a început chiar aşa rău călătoria, dimpotrivă. De-ar ţine-o tot aşa.