”Aici nu e hostel, e clădire de birouri”, zice omul de la paza clădirii. Nu prea-mi vine a crede urechilor, ies, mă trag într-un gang, scot rezervarea – adresa e corectă, Rua Sao Clemente 23, e numărul 23… dar dacă nu e Rua Sao Clemente?

”Întreabă oameni de la tarabe sau din magazine”, zic instrucțiunile, ceea ce și fac – Rua Sao Clemente (pronunțat ”Sau Clemenci”) e strada paralelă. Mergi matale până la capătul străzii, o iei la dreapta, și apoi pe următoarea. Exact ce-mi doream: plin de bagaje, pe jos, printr-un cartier oarecare din Rio de Janeiro, la debut. Pornesc, n-am ce face, cu un aer de falsă Selbstverständlichkeit („naturalețe nu e traducerea exactă, dar pe-acolo). Oamenii din jurul meu au însă naturalețe adevărată, își văd de treaba lor, oameni normali, ca prin București.

Ajung într-adevăr repede la strada cu pricina, găsesc și hostelul, o ușă înaltă, îngustă și albastră, abia o vezi (în poză nu e albastră, căci e mai veche luată de pe google vedere stradală) – ceea ce e bine, măsură de siguranță, că pe-aici se pradă hosteluri din câte aud.

Am o mică strângere de inimă și cu hostelul – la rezervare îmi ceruseră cardul de credit prin telefon, ca să deconteze jumătate din sumă (și nu doar cei 10% ceruți de hostelworld.com). Verificasem pe forumuri, unii ziceau că e în regulă, alții, normal, să te ferești să dai date financiare înspre Brazilia. Până la urmă le-am dat, că nu am găsit loc în altă parte, gândind că nu i-ar fi acceptat hostelworld dacă fac prostii.

Dau chiar de Tomas, băiatul cu care vorbisem la telefon. Vorbește o engleză foarte bună, e foarte amabil și zâmbește tot timpul. Plata e în regulă, nici o problemă, îmi arată camera. Mi-am rezervat cameră și nu doar pat, lux, nu alta, că am o grămadă de bagaje și un pic de confort și siguranță trebuie. Camera e mică

și cam lipsită de mobilier – nu există noțiunea de dulap sau raft, al cărui rol va fi preluat de micul frigider.

Las bagajele, hainele, fac cele două poze rapide și ies, pentru că Tomas are deja o idee.