„Am 3 zile. Ce recomanzi?”
„Păi, în primul rând un tur de oraş. Ai noroc, începe unul la 12:30, dacă vrei. Rezolvi toate obiectivele principale în prima zi, şi-apoi te relaxezi.”

Ideea îmi surâde. „Pot lua şi camera foto mare?”
„Trebuie să iei şi camera foto mare.”
„Bun – de unde pot scoate bani?”
„Banco do Brasil chiar în clădirea de alături”.

Excelent. Pun cardul, dolarii şi mărunţişul de reais pe care-i mai am în portofelul-marsupiu şi ies. Găsesc banca, dau să scot bani – nu-mi recunoaşte cardul. Haidi băi, iar probleme cu banii în excursii? Încerc la toate bancomatele, cu semn maestro şi fără, degeaba. Intru la ghişeu (după ce sunt piuit de aparatul de siguranţă, trebuie să las aparatul foto într-un sertar şi să-l iau pe partea cealaltă), omul de la ghişeu îmi spune să merg pe strada mare la stânga, mai e o sucursală care are şi casă de schimb şi tot. Mă duc, găsesc – nimic, nu merge. La casa de schimb e coadă, mă întorc si incerc alte doua bănci vazute pe drum – nu merge. Se apropie 12:30, fuga înapoi la hostel, unde mă aşteaptă deja ghidul. Plătesc în restul de reali şi ceva dolari schimbaţi de Tomas şi mergem.

„Salut, eu sunt Gustavo, poţi să-mi zici Gus, sau Gu, sau-”
„Iti zic Guştavu, că aşa te cheamă. Como Guştavu Lima”
Dă din cap râzând a ‘incredibil’, „parcă ziceai că eşti din Rumania”
„Da”
„Şi la voi se ştie de Gusttavo Lima?!”
„Cum să nu, Guşttavu Lima e você”.

Râde; ceva îmi spune că cecererecece al lor e un fel de maiahimaiahu al nostru.

Sunt primul în microbuz, mergem să-i culegem şi pe ceilalţi participanţi la tur – o ziaristă din Venezuela, un pakistanez care stă în Germania, un grup de brazilieni însoţiţi de un albanez. Când aud Albania, îl întreb de unde e, din Durrës, când află că sunt din România mă ia direct cu „ce faci măi?”.

Lucrează la Florenţa şi are mulţi prieteni români, majoritatea din Iaşi, care bineînţeles că l-au învăţat o grămadă de prostii în afară de „ce faci” – „bine” – „eu pe tine”. Îl cheamă Taulant, îl întreb dacă ştie de filmul „Taulanti vrea o soră”, singurul film albanez pe care l-am văzut, normal că-l ştie.
Grupul de brazilieni e format din prietena lui, părinţii şi fratele ei, pe care a venit să-i cunoască. Sunt din Sao Paulo, turişti la Rio.

Ultimele se urcă trei fete blonde de o naturaleţe desăvârşită. Nu par a avea mai mult de 16 ani, aflu ulterior că sunt studente la drept, toate. Trag cu urechea la ce limbă vorbesc, nu americană, nu germană, ceva elfească – aveam să aflu că sunt din Trondheim, Norvegia. Semestru de schimb în Brazilia, pe care au luat-o la pas cu autobuzul; urmează Argentina.

Dar înainte de asta, urmează turul de oraş cu Guştavu, care ne spune poveştile pe rând în portugheză, spaniolă şi engleză – şi nu le încurcă deloc! Perfect, ce îmi scapă la una înţeleg la cealaltă. Vorbeşte şi germană, dar îl cruţăm de un efort inutil.