1 octombrie 2010

Prima activitate planificată de organizatori a fost o excursie la Sveti Naum – perfect, mă scuteşte de un drum pe care voiam să-l fac oricum (îmi spusese fostul coleg M. să nu ratez obiectivul). Avem autocar aranjat, cu ghid cu tot – zice că e profesor de turism la universitatea din Ohrid. Şi am aflat multe de la el.

Pornim pe lângă lac. Observasem şi eu de dimineaţă că e de o limpezime care m-a şocat,

ca să aflu ulterior că, dacă albanezii îşi rezolvă nişte probleme cu colectarea, lacul va fi declarat cel mai mare „ochi” de apă potabilă (!) din Europa. Sau din lume? Nu mai ştiu. Cum ar veni, ai putea să bei direct din lac! Macedonenii se pare că se străduiesc să-l păstreze curat, şi să recreeze zone de vegetaţie/faună endemică, de exemplu stufărişul chiar din faţa hotelului.

O să aud de multe ori cuvântul „endemic”, care deşi sună a ceva de boală, descrie de fapt că specia cutare se găseşte doar în zona respectivă. De exemplu păstrăvul de Ohrid, o specie de păstrăv de lac (!) în mare pericol de dispariţie, şi care încă se mai braconează. Între timp a apărut în sfârşit o crescătorie (de la care am mâncat şi noi seara (sper!), foarte bun), dar e greu – pentru a „pune” 1kg pe el peştele are nevoie de 10 ani.

Altă specie endemică a acestui frumos lac, aici pozat din autobuz,

cu o poveste de-a dreptul senzaţională, este ţiparul de Ohrid. Un peşte lunguieţ, cu multă grăsime pe el – zice ghidul că trebuie să anunţi cu o zi înainte la restaurant dacă vrei să-l prepare, că nuş’ cum trebuie să-l fiarbă şi să-l cocoloşească pentru a fi mâncabil. De ce are atâta grăsime? Păi, îi trebuie pentru drum. Ce drum? Stai să vezi ce drum.

Oamenii s-au mirat multă vreme de ce nu prind niciodată un pui de ţipar. De fapt, nimeni n-a văzut vreodată vreun pui de ţipar în lac. Şi iată de ce: puii de ţipar ies din oă în… Marea Sargaselor. Da, nu departe de Golful Mexic. Larve fiind, sunt duse de Curentul Golfului până spre coastele Europei, unde ajung un fel de ţipari intermediari. Unii dintre aceştia înoată de-a lungul coastelor Africii de Nord până în Marea Ionică, unde caută cu precizie o ieşire anume: râul Crni Drim, pronunţat Ţârni Drim, pe româneşte Drimul Negru, pe care urcă până ajung în Lacul Ohrid, de-acum ţipari în toată firea. Aici stau vreo 15 ani, pun grăsime pe ei cât cuprinde, după care – cale-ntoarsă. Da, înapoi spre Marea Sargaselor, unde depun ouăle şi… mor. Ciclul se reia.

Pentru perspectivă cam cât au aceşti peşti de mers, harta de mai jos.

Nu mă credeţi? Iată şi un filmuleţ, cu o veste proastă: macedonenii şi albanezii au trântit 6 baraje de-a lungul râului, care fac imposibilă migraţia. În filmuleţ se arată cum încearcă ei să ajute peştii să treacă de baraje – nu ştiu dacă au reuşit. Ghidul n-a pomenit nimic despre asta ori înseamnă că au reuşit, ori nu ne-a spus anume ca să nu-şi submineze povestirea.

http://thewaterchannel.tv/components/com_hwdvideoshare/core/videoplayer/jwflv/mediaplayer.swf

Pe drum am oprit la un moment dat într-o parcare, pentru a poza nişte ruine romane descoperite pe un deal – Macedonia e un paradis arheologic.

Chiar lângă ruine, un complex de căsuţe de lemn pe apă

completează frumos peisajul.

N-am avut timp să vizităm, şi-am mers mai departe, pe lângă sate pescăreşti pozate tot din autobus

spre Drimul Alb. Aţi dedus, Drimul Negru pe care ucră ţiparul este râul care iese din Lacul Ohrid şi se varsă în mare. Interesant e că lacul are şi un „izvor”, pe nume Drimul Alb. Care face o lagună de apă limpede ca lacrima,

chiar înainte de vărsarea în lac.

Acolo mi-a zis M. să mă plimb cu barca, cică e o senzaţie deosebită. Dar înainte de asta, avem altceva de văzut.